Nu-i nimic. Experienţa de la Cristi Mungiu a fost interesantă şi mi-a făcut poftă de mîncare, deşi era atît de linişte pe platou şi atît de puţină lume încît nu m-am gîndit, să nu se supere Cristi, că e un film atît de serios încît să sară direct în Competiţia Oficială de la Cannes. Povestesc acum despre ea, deşi s-a petrecut în urmă cu cîteva luni şi deşi i-am anunţat deja pe prieteni că, după ce Wong Kar-wai va vedea filmul lui Mungiu la Cannes, urmează să apar în In The Mood For Love 2. (Ei, bineînţeles că glumesc.)
Depoul Victoria, despre care nu ştiam că există. În spatele Guvernului eşti în plină Epocă de Aur, chiar dacă echipa lipeşte hîrtii albe peste reclamele de pe tramvaie. "Filmăm" într-un asemenea tramvai. Fata de la costume mi-a dat o geacă roz, un fular gri şi un rucsac. Pentru că am "pile" la regizor, sînt figurantul cel mai vizibil, deci dacă la premieră n-o să-mi pice invitaţia din mînă, o să mă pot şi vedea.
Sarcina mea e să mă uit pe geam. N-am emoţii. Tragem şapte duble, adică mergem cu tramvaiul vreo 15 metri, pînă spre ieşirea în Ştefan cel Mare. De fiecare dată observ alte amănunte la casele de pe partea dreaptă. Un geam în pătrăţele, jaluzele lărgite, o umbră frumoasă pe casa galbenă, cerul cu tot mai puţini nori. Şi Cristian Mungiu, şi secundul Radu Bărbulescu le văd, dar pe altele, de pildă nişte înscrisuri pe gardul depoului, prea actuale, nişte termopane sau un aparat de aer condiţionat. Directorul de imagine Oleg Mutu e atent să le evite. Ce mă amuză e că de vreo două ori, Cristian Mungiu îmi spune încurajator, ca unei actriţe nesigure: "Ai fost foarte bine", lucru care nu mă împiedică să nu-i reproşez, tot la băşcălie, că nu mi-a explicat rolul. "Stai liniştită, am avut odată o actriţă care trebuia să zică doar: cum treceţi de intersecţie, e imediat pe dreapta - dar, ca să-şi dea replica, a avut nevoie să ştie ce meserie are în film şi dacă e măritată.".
E duminică şi pe calendar, şi în programul filmărilor. Nu e o zi grea, chiar dacă aveam să aflu pe urmă că s-a stat pînă la 1 noaptea, parţial şi din cauza unui cetăţean băut şi recalcitrant apărut pe platou.
Dar acum sînt încă la filmare şi într-o pauză socializez cu colegii de figuraţie - care stau stingheri deoparte. (Mi-e jenă să mă duc la Anamaria Marinca. Ce să-i spun? "Bună, să ştii că eu nu sînt figurantă, numai mă fac. Merg filmările?" M-ar crede? O să spună că sînt spioană şi fac reportaje undercover, mai ales că e foarte rezervată cu jurnaliştii români. Sînt într-o situaţie ingrată. Mai bine stau cu grupa mea.) O doamnă între două vîrste îmi mărturiseşte că a mai jucat în Modigliani şi încă într-un film al cărui titlu nu-mi spune nimic, şi că face figuraţie şi pentru bani, dar şi de plăcere.
Mai e un domn - bănuiesc pensionar - care cred că evită plictiseala, agonisind şi pentru întreţinere, şi o fată de liceu care lipseşte de la şcoală cînd are filmare şi care îmi spune că, dacă vreau să mă lansez, mă ajută pentru că şi-a făcut firmă. De ce nu? Un coleg de-al meu a făcut o pasiune pentru asta. A fost, printre altele, jandarm în Père Goriot şi un băiat de la calculator în Chuckie 5.
Normal că îmi stă ca un cui în creier fraza celebră a lui George Călinescu despre criticii care sînt artişti rataţi. Sper că n-o să ajung un figurant ratat. Sau poate că sînt un critic ratat şi viitorul meu s-a deschis acum şi el e figuraţia.
Ştii ceva? Nu m-ar deranja prea tare. Mereu am zis că e mai mare satisfacţia de a fi muncit (orice) la un film decît cea de a scrie despre acel film.