Deşi primăvara s-a instalat de mult (încă din toamnă!) pe plaiurile mioritice, deşi de câteva săptămâni e cald ca vara, deşi, altfel spus, sezonul festivalurilor s-a deschis bine, "recolta" pare a fi, în acest an, ceva mai slabă decât de obicei: doar vreo două-trei reuniuni teatrale s-au desfăşurat până în prezent şi doar alte vreo două-trei se anunţă. Oricum, o incursiune-fulger pe alte meridiane a suplinit ceea ce niciun cronicar care se respectă nu poate resimţi decât ca pe o lipsă. Pentru că... asta e: rău cu rău, dar...
Mai rău e să nu schimbi aerul Bucureştiului teatral cu aerul (sau aerele) altor oraşe, fie ele capitale sau nu, culturale sau nu, teatrale, la rândul lor, sau nu. Mai rău e să nu vezi ce se întâmplă pe scenele din ţară şi să crezi că, fără să ştii, capodopera îţi fuge de sub nas şi că s-ar putea să nu mai ocazia să o "recuperezi". Mai rău e, pe scurt, cu (prea) puţine festivaluri de teatru decât cu (prea) multe.
La fel au socotit, pare-se, şi oamenii scenei din Turcia atunci când au iniţiat Festivalul Internaţional de Teatru al Mării Negre, acum şapte ani, la Trabzon. La ediţia cu numărul opt am ajuns şi eu, pentru o zi întreagă şi una alcătuită dintr-o după-amiază şi o dimineaţă, împreună cu Teatrul "Mihai Eminescu" din Botoşani şi spectacolul său Ivan Turbincă.
Sistemul teatral turcesc diferă nu doar de al nostru, ci şi de tot ceea ce cunosc, personal, despre alte ţări. Un organism central (există cineva cu titlul şi funcţia de director general al teatrelor de stat) stabileşte atât echipa de conducere a uneia sau alteia dintre instituţiile din reţea (e vorba despre teatrele publice, trupele particulare - nu prea numeroase - nesupunându-se acestui regim), cât şi "deplasarea" actorilor şi a regizorilor, prin repartiţie, de la una la alta. Cel mai greu se ajunge, desigur, în teatrele importante din oraşele mari, fapt care întreţine printre creatori o stare concurenţială permanentă, actorii, mai ales, având grijă să se păstreze tot timpul "în formă", în vederea unei eventuale "promovări". Cu alte cuvinte, artiştii au siguranţa zilei de mâine, dar nu au siguranţa locului de muncă - un paradox nu tocmai paradoxal, în definitiv, şi cu care, după cum spunea o tânără actriţă proaspăt sosită la Trabzon, deşi originară dintr-un alt oraş cu teatru, ei s-au obişnuit. Teatrul de Stat din Trabzon, inaugurat în 1987 şi purtând, din 1997, numele lui Haluk Ongan (1924-1978), dramaturg, traducător, regizor şi animator cu intensă activitate în oraş, are o trupă alcătuită din douăzeci şi patru de actori şi un sediu situat foarte aproape de centru; sala, de circa 350 de locuri, e construită într-o pantă foarte avantajoasă pentru privitor, indiferent de scaunul pe care îl ocupă, iar foaierul e simplu şi eficient împărţit. Festivalul găzduit în această clădire nu prea vastă, dar elegantă şi primitoare a debutat ca o modestă întâlnire a teatrelor din regiunea Mării Negre, ajungând, treptat, la dimensiuni organizatorice şi artistice care le permit celor ce-l dirijează - tineri, cu toţii, entuziaşti şi prietenoşi - să viseze, pentru ediţiile viitoare, la o "cuprindere" mult mai largă; producţii sosite din China, Franţa, Macedonia, Slovenia şi Iran au dat semnalul încă din această primăvară.
În scurtul răstimp pe care l-am petrecut la Trabzon am apucat să asist doar la două spectacole - cu tot cu "al nostru"-, dar lectura programului mi-a vorbit despre o reuniune aducând alături, de pe malurile Mării Negre, trupe din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Bulgaria, Azerbaidjan, plus, desigur, Turcia, o reuniune de bun nivel calitativ - în intenţie, cel puţin. Albena, montarea bulgărească văzută în prima seară, aparţine Teatrului "Sava Ognianov" din Ruse şi propune, sub pana scriitorului Iordan Iovkov, un text inspirat din motive populare şi istorisind o poveste de dragoste cu trei protagonişti (soţul bătrân, soţia tânără şi iubitul aşijderea) şi cu nenumăraţi figuranţi (locuitorii satului, care comentează tot timpul întâmplările). Regia lui Plamen Panev nu mi s-a părut deloc revoluţionară - dimpotrivă; altminteri, spectacolul e "curat", are o scenografie frumoasă şi e jucat corect, calităţi suficiente, s-ar zice, pentru a merita aplauze încântate din partea publicului (beneficiar şi al traducerii în limba turcă, proiectată pe un ecran). Diferenţa dintre încântare şi entuziasm am făcut-o însă, în seara următoare, la reprezentaţia românească. Ivan Turbincă, inspirat, evident, din povestirea omonimă a lui Ion Creangă, e un scenariu în care regizorul Ion Sapdaru a inserat, cu notabil instinct dramaturgic, şi episoade din alte scrieri ale autorului; a rezultat un text foarte amuzant, dar deloc lipsit de o vână de melancolie, de tristeţe chiar, alimentată de relaţia complicată dintre năstruşnicul soldat rus lăsat la vatră şi Moartea care, în cele din urmă, se satură de el. Regizorul a întreprins însă, în subsidiar, un veritabil studiu (scenic) de etnografie, ritmând mizanscena cu extraordinare muzici populare, dinamizând-o cu dansuri îndrăcite (coregrafia: Victoria Bucun) şi stilizând, în imaginea plastică, teme şi motive folclorice (scenografia: Mihai Pastramagiu, măşti: Gelu Raşca). Ceea ce a izbutit însă în special Ion Sapdaru a fost "motivarea" distribuţiei, care, avându-l în frunte pe Daniel Badale (excelent în rolul titular), s-a dezlănţuit, la Trabzon, cu o vioiciune, o precizie şi o bucurie a jocului ce s-au transmis de îndată sălii. "Prinsă" încă de la început (în ciuda aluziilor nu tocmai drăgăstoase din text la războaiele cu turcii...), asistenţa s-a încălzit treptat până la a izbucni, la sfârşit, în aplauze şi urale întocmai ca pe stadion.
... Numai bine spre a-i ostoi cronicarului dorul de festivalurile de-acasă...