Block Bach, o metafizică a cotidianului

Istoria gîndirii este marcată de controversa legată de autenticitatea elementului transcendent, ca fundament pentru tot ceea ce există. Întrebarea: "Este ceva dincolo de lucruri, care le dă substanţă, este vizibilul întemeiat în ceva care îl transcende?" reprezintă fără îndoială principalul izvor de dileme în cîmpul spiritualităţii, mai ales al spiritualităţii europene.

Nu mă voi lansa în speculaţii filosofice cu privire la recenta premieră a Teatrului Odeon, spectacolul de teatru-dans Block Bach, dar toată analiza va fi ghidată de o observaţie care se impune încă din momentele care preced şi respectiv urmează ridicării cortinei: ceea ce vedem ca prinzînd substanţă în scenă se "hrăneşte" permanent cu acordurile muzicii lui Bach, care funcţionează în acest spectacol ca element întemeietor pentru fiecare gest care se naşte în diversele tipuri de discursuri scenice. Fie că e vorba de elementul teatral (impus concomitent cu discreţie şi forţă de către Coca Bloos), fie că mişcările de break-dance executate de CRBL se sincronizează impecabil cu o muzică elaborată acum mai bine de două secole, sau fie că dansul contemporan (prin interpretarea lui Răzvan Mazilu şi a Monicăi Petrică şi coregrafia lui Răzvan Mazilu şi a lui Amir Kolben) îşi găseşte firesc modul de manifestare pe muzica lui Bach, principiul rămîne acelaşi: această muzică este elementul a priori care generează substanţa scenică.

Acţiunea se petrece aşa cum limpede indică titlul, la bloc, mediu sugerat atît de scenografie (concepută de Alexandru Dabija şi Laura Paraschiv) cît şi de proiecţii (semnate Casa Gontz), care au un rol important în chiar manifestarea mesajului coregrafiei: ele rezonează în corpurile interpreţilor, sau, în anumite momente în care sensul capătă mai multă consistenţă, ele par că emană din mesajul transmis prin intermediul trupurilor (cum se întîmplă, de exemplu, în secvenţa dansului pe benzi de alergat, în care viteza din ce în ce mai mare pare că generează un carusel al reprezentărilor vieţii la bloc).

Faptul că muzica lui Bach se dezvăluie ca fiind în consonanţă cu mediul actual al lumii de la bloc, nu trebuie să ne facă să credem neapărat ca Bach este, aşa cum s-a spus adeseori, un compozitor care îşi dovedeşte contemporaneitatea în orice moment istoric. Tocmai această perpetuă contemporaneitate ar trebui numită atemporalitate. Şi cu această observaţie, ajungem la firul călăuzitor al analizei noastre: numai atemporalul poate genera durata, de la durata subiectivă, plină de contradicţii şi sensuri, pînă la durata lineară specifică timpului manifestat în cotidian, timp ameninţînd cu disoluţia a ceea ce este mai intim şi mai autentic în fiecare. Numai ceea ce este imuabil poate genera nesfîrşita curgere a ceea ce se derulează şi se metamorfozează în orice tip de spaţiu al perisabilului, prin urmare şi al universului considerat mult prea adesea banal al vieţii de la bloc.

Block Bach, dincolo de un spectacol de teatru-dans, se afirmă ca un discurs despre o metafizică a cotidianului: ceea ce se petrece în lumea noastră cea de toate zilele se fundamentează în ceva ce transcende spaţiul nostru de manifestare, durata în care sînt turnate acţiunile noastre, fie că ele au sau nu pentru noi o încărcătură afectivă, este hrănită de o meta-temporalitate pe care, dacă sensul nu ar fi fost deturnat prea mult, în atîtea discursuri, aş îndrăzni să o numesc veşnicie.

Povestea este simplă: patru personaje - un break-dancer, o doamnă în vîrstă, un tînăr şi o fată - îşi intersectează traseele în diverse moduri. Dar nu naraţiunea este cea care trebuie să capteze neapărat atenţia spectatorului, ci modul în care intersecţiile cîmpurilor personajelor sînt prezentate gradat, de la o nouă configurare a mersului obişnuit din debutul spectacolului şi de la raportul de încrucişare existînd între mesajul transmis prin break-dance şi cel generat de dansul contemporan, pînă la duetul interpretat de Răzvan Mazilu şi Monica Petrică. Trebuie spus că, chiar şi atunci cînd cele două personaje nu se întîlnesc, tot cu un duet avem de a face: este vorba de mişcări care se anticipează, care rezonează în celălalt, care oglindesc lumea celuilalt, care anunţă din ce în ce mai limpede momentul întîlnirii reale din duetul coregrafiat cu mult inspiraţie de Amir Kolben. Asistăm la o poetică a oglindirii, construită riguros prin alternarea muzicii lui Bach cu zgomotul oraşului, alternanţă care accentuează semnificaţia întîlnirii celor doi protagonişti ai poveştii de iubire, modul în care vieţuirea în perimetrul cotidianului îşi caută sensul în transcendent...

Povestea de iubire nu putea, desigur, lipsi. Dar nu pentru că aşa e mai atractiv pentru un spectacol, ci pentru că în economia spectacolului Block Bach, ca şi în viaţa noastră în general, sensul pe care îl caută gesturile din spaţiul cotidian nu îşi poate găsi resurse decît într-o experienţă extremă, iar singurele experienţe extreme certe sînt iubirea şi moartea.

O analiză aparte ar merita soloul final al lui Răzvan Mazilu, care anticipează închiderea cercului cotidianului deschis la începutul spectacolului. Privit cu atenţie, acest moment interpretat şi coregrafiat de Răzvan Mazilu, ar putea fi "citit" ca o creaţie cu statut de paradigmă pentru ce înseamnă dansul actual: traseul între nemişcare şi mişcarea adesea paroxistică, de la o "tăcere" a ritmului şi motricităţii pînă la saltul într-o provocare efectivă a gravitaţiei, acest solo, această individualizare a mesajului, vine ca o confirmare a întregului context scenic: ceea ce devine, ceea ce se perimează nu poate avea temeiul dătător de sens decît în ceva care transcende spaţiul său de manifestare.

Există cîteva motive clare, de fapt cîteva chestiuni de principiu pentru contextul cultural artistic actual din România, pentru care Block Bach se va impune ca un spectacol foarte important:
Pentru armonizarea dintre două stiluri coregrafice diferite, care reuşesc să transmită foarte coerent acelaşi mesaj, mai precis pentru modul în care sinteza dintre coregrafia lui Răzvan Mazilu şi cea a lui Amir Kolben este perfect adecvată mesajului spectacolului.
Pentru ştergerea graniţelor şi anularea conflictelor dintre genuri de dans considerate, adesea prea pripit, incompatibile (în acest caz dintre dansul contemporan, ca gen al dansului cult, şi break-dance, armonizate în cadrul spectacolului cu un limbaj specific teatrului gestual, prin interpretarea Cocăi Bloos).
Pentru modul în care Monica Petrică demonstrează că un artist autentic din domeniul dansului poate şi trebuie să asimileze orice tip de discurs coregrafic.
Pentru modul în care o actriţă de excepţie, Coca Bloos, demonstrează prin prezenţa sa scenică faptul că lumea teatrului poate oferi dansului statut de generator de semnificaţii.
Pentru regia lui Alexandru Dabija, care prin trasarea contextului scenic printr-o raportare aproape matematică la semnificaţiile conţinute în muzica lui Bach demonstrează (pentru a cîta oară?) că regia autentică e creaţie pură, iar principala caracteristică a creaţiei, în sensul ei originar, este discreţia şi respectul pentru cei angrenaţi în creaţie.