Trei zile dintr-un maraton teatral - Fără bariere

Incredibil ce poate să facă provincia când vrea şi poate dovedi că e în stare a se sălta din provincialism! De pildă, poate proceda asemenea Teatrului de Nord din Satu Mare, organizând un festival multicultural internaţional, cum a fost cel intitulat "Fără bariere" desfăşurat recent, între 4 - 20 mai 2007, în cochetul oraş de pe Someş. Desigur, pentru realizarea unui asemenea proiect e necesară înţelegerea şi susţinerea primite din partea autorităţilor locale - Primăria Municipiului Satu Mare, Consiliul Judeţean Satu Mare, Consiliul Local al Municipiului Satu Mare - la care se adaugă generozitatea sponsorilor interesaţi să promoveze actul cultural autentic. Directorul artistic al Teatrului de Nord, regizorul Andrei Mihalache, a găsit înţelegerea necesară şi proiectul a devenit realitate. O realitate copleşitoare aş spune, având în vedere numărul participanţilor, calitatea reprezentaţiilor şi a faptelor teatrale derulate în cele 17 zile de festival.

Deviza "Fără bariere" îmi permite să-mi formulez opiniile în limitele unui fragmentarism participativ care se reduce la ultimele trei zile ale festivalului, înlăturând din start posibilitatea de a propune un bilanţ sau de a emite păreri de ansamblu asupra manifestării. Din păcate, ritmul vieţii actuale impune rupturi, fragmentări nedorite, de unde şi dificultatea cronicarului teatral de a cuprinde întregul. Cele trei zile au fost însă edificatoare sub aspectul aportului valoric înregistrat de trupele participante, eliminând suspiciunea că demersul lor artistic s-ar fi situat mult sub standardul unor teatre de prestigiu recunoscut, conturând astfel ideea unei raportări echilibrate în raport cu prestaţiile anterioare. Au fost prezenţi la Satu Mare personalităţi ale scenei româneşti precum Dan Puric, Mariana Mihuţ, Ion Caramitru şi Mihai Mălaimare, au prezentat spectacole de succes teatre de notorietate, de la Teatrul Naţional Bucureşti sau Teatrul Naţional "Illyes Gyula" din Beregovo, Ucraina, la Teatrul "Andrei Mureşanu" din Sfântu Gheorghe sau la Teatrul Thalia din Kosice, Slovacia. Trupe de studenţi de la facultăţi de profil au adus limbajul înnoitor deprins în anii de studiu (Universitatea "Babeş - Bolyai" din Cluj secţiile română şi maghiară). S-au lansat cărţi de teatru (Cornel Udrea), au avut loc dezbateri, colocvii pe teme de actualitate teatrală, vernisaje de fotografii (Împreună în noua Europă), concerte ale unor trupe (Hot Jazz Band, Ungaria sau Pozeon, Marghita, Bihor). După cum se vede, nimic nu a lipsit din acest veritabil maraton teatral, desfăşurat firesc şi semnificativ sub auspiciul fast al afirmării şi cunoaşterii prin artă. Festivalul a contribuit efectiv la dărâmarea unor bariere lingvistice sau de altă natură, prejudecăţi neproductive pentru secolul în care trăim. "Fără bariere" deschide calea comunicării dintre culturi şi instituţii de profil angajate în experimente teatrale îndrăzneţe. Oraşul e un spaţiu cultural propice colaborării pe care organizatorii proiectului au ştiut să-l valorifice cu succes. E un spaţiu al apropierii şi armonizării multiculturale dorite, promovate acum deliberat, aducând prin acest festival un aer proaspăt, european, în vechiul oraş din nordul geografic şi spiritual al ţării.


Feerie dansantă

Ca problematică, cele trei zile de spectacole au adus pe scenă subiecte cu îngeri diafani sau electrici, îndrăgostiţi delicaţi, petrecăreţi căzuţi în apatie, sinucigaşi drogaţi sau hiperlucizi, adică "oglinda lumii în care trăim".

Vecinii de peste graniţă, dansatorii de la Teatrul "Móricz Zsigmond" din Nyiregyháza, Ungaria, au adus feeria dansantă Îngerul grafitti / Grafitti angyala, un spectacol extrem de bine închegat, situat între teatru şi dans, bazat pe un limbaj vizual, non-verbal, strălucind prin imagini sugestive, mişcare şi muzică. Împrumutând elemente din dansul stradal, coregrafia pusă la punct de Ladányi Andrea şi Bánki Zsolt exprimă ipostazele creaţiei plastice văzute prin prisma nonconformiştilor artişti de grafitti. Dansatorii au evoluat cu o dăruire şi o pasiune ieşite din comun. Numele lor merită toată atenţia: Marcsinák Anikó, Bálint Zsolt, Holló Arnold, Hegymegi Máté, Spaits Rita, Válmosi Judit, Válmosi Máté, Domokos Péter, Tóth Boglárka éi Kertész Zsolt.

Aceşti artişti marginalizaţi ai timpurilor noastre au un înger al lor, îngerul străzii, cel care-i protejează şi-i apără de poliţie, le inspiră încredere în forţele proprii, dansează cu ei, se contopeşte cu opera lor din zid. Nu sunt neglijate răfuielile cu fata-înger, zvârcolirile şi refulările artiştilor în lupta lor de a răzbate în lumea din afară, rănirea îngerului, regăsirea în muncă, aluziile erotice ca semn al depravării, al decăderii din har, muzica deseori agresivă, în stare să exteriorizeze ridicările şi căderile succesive ale celor prinşi în acest dans epuizant al vieţii şi al creaţiei. Toate aceste zbateri au loc sub ochii unui simbolic Moş Crăciun devenit simplu manechin publicitar. El se leagănă impasibil, neputând să-i ajute, neputând să le alunge disperarea. Simbolistica avansează spre epic, sugerând imposibilitatea purificării (zgomot de ape) şi justeţea actului punitiv când moşul cu un pistol în mână se îndreaptă înspre ei. Dar este împuşcat chiar îngerul din zid şi însăşi creaţia de pe zidurile suburbiilor moare o dată cu distrugerea acestuia. O reflecţie asupra metamorfozelor şi zădărniciei creaţiei, a confruntării artistului cu lumea în spaţiul public, a legăturii dintre vocaţia creatorului şi duhul pus în operă prilejuieşte acest sublim discurs despre fenomenul grafitti. Dansatorii din Nyiregyháza au dovedit că pot concura cu orice trupe axate pe structura limbajului. Spectacolul mi-a amintit de mai vechea realizare a lui Horaţiu Mihaiu de la Cluj cu 17 acte cu Pit Mondrian.


Agresarea spectatorului

Reversul medaliei unui înger liric l-a constituit Îngerul electric, un text bine motivat dramaturgic, aparţinând lui Radu Macrinici şi prezentat de studenţii clujeni Ioan Fiscuteanu-jr., Romina Merei, Anca Doczi şi Ionuţ Oprea. Un spectacol bulversant, de o violenţă extremă, desprins din formula unui teatru al cruzimii şi al disperării.

Când în 1967 Andrei Băleanu prezenta dramaturgia americană şi engleză în volumul Teatrul furiei şi al violenţei, pe scenele noastre erau prezenţi activişti de partid, muncitori în salopete sau mici găinari ca în teatrul lui Mazilu. Acum se vede că am trecut în avangarda furiei, preluând cu asupra de măsură tarele "lumii ieşite din minţi" care dau măsura lipsei de orizont cu care se confruntă adolescenţii de azi. Eroii piesei (de fapt anti-eroi) sunt trei tineri în luptă cu lumea adulţilor, călăuziţi de "îngerul electric" sau malefic al disperaţilor de pretutindeni. Singura soluţie găsită de ei pentru această confruntare este sinuciderea, neacceptarea convenţiilor şi obtuzităţilor la care ar trebui să se înroleze urmând cursul firesc al vieţii. Ei au de ales între glonţ şi cianură. Atât le-a mai rămas. Nevroza acută, iminenţa actului final, crima premeditată şi liber consimţită, îi determină să murdărească universul familial, să nege vehement formele edulcorante ale existenţei. Peste acest spaţiu al răvăşirilor interioare, al tulburărilor psihice planează simbolul fluturelui căzut în apa din baie, fluture care apare pe scenă sub forma unor proiecţii video prelinse peste trupurile năclăite în sânge ale protagoniştilor. Aceste sugestive proiecţii video aparţin lui Marius Mureşan, iar regia lui Răzvan Mureşan. Jocul actorilor este bine orchestrat, bazat pe tot felul de şocuri (electrice) vizuale, dar la duritatea exagerată a mesajului nu subscriu, oricât de corect ar fi construit scenariul.


În compensaţie

După turbulenţele inoculate agresiv de Îngerul electric, organizatorii ne-au oferit o relaxare la Centrul multicultural "Poesis": un concert rock susţinut de formaţia The Art Gallery din Marghita cu piese din repertoriul Pink Floyd şi Eric Clapton. O încântare cu efluvii nostalgice până târziu în noapte, în faţa unui pahar cu vin şi o dovadă că forţe competitive, vocale şi instrumentale în domeniu, există şi în această zonă.


Inocenţa jocului

Teatrul de Comedie Bucureşti a prezentat "un spectacol-jucărie" de o mare delicateţe, o "disco fantezie" propusă de Peca Ştefan, realizată de Carmen Lidia Vidu şi interpretată de Irina Duţa şi Toma Cuzin. [o staţie...] are structura unui filmuleţ de pe Internet cu imaginile interpreţilor pe scenă şi replicile virtuale proiectate pe deasupra capetelor lor. Apeşi pe mouse şi ele se schimbă ca şi jocul mimat al celor doi (un El şi o Ea, eterni) atinşi de săgeata vrăjită a lui Cupidon în timp ce aşteaptă autobuzul. Pe linia aceluiaşi filon suav expresiv se apelează la imagini din "Micul Prinţ". Neajunsul acestei formule e riscul de a aluneca imperceptibil în dulcegărie.


Sobrietate şi rigoare

Cei trei absolvenţi ai Facultăţii de Teatru şi Televiziune din Cluj, Farkas Lóránd, Benedek Botond şi Gábos Albin, au adus în Petrecere de Slavomir Mrozek tensiunea glacială a teatrului absurd promovat de dramaturgul polonez. În viziunea lui Albu István, actul lui Mrozek se încarcă de intensitatea aşteptării, aproape beckettiene, în vederea găsirii resurselor exterioare şi interioare pentru intrarea în trăirea plină de voluptate întrezărită a vieţii. Cei trei sunt nişte marginali respinşi de la ospăţul plenitudinar spre care se îndreaptă constant, consecvent, hrănindu-şi iluziile cu tertipuri puerile, în stare să le alunge angoasele. Se compară mereu cu ceilalţi, cu cei de dincolo, nevăzuţii consideraţi mai buni ca ei. E o formă de amânare în care cei trei virtuali cheflii se complac melodramatic, oscilând între înfruntarea directă cu adevărul şi înăbuşirea tacită a insucceselor. Simulacrul sinuciderii, subterfugiul utilizării măştilor fac parte tot din decepţia de a fi descoperit prea devreme vidul existenţial, insinuat în suflete fragile, flămânde de veselie, joc, voie bună. Sunt astea soluţii, mijloace de a surghiuni definitiv tristeţea? Iată o întrebare gravă, profundă, câtuşi de puţin retorică, de a cărei valabilitate nu se îndoiesc protagoniştii acestei spoieli ce se vrea petrecere, distracţie. Un spectacol străluminat de o luciditate rece, în ton cu atmosfera specifică teatrului lui Mrozek.


Complexitatea mascaradei

Ambiţioasa punere în scenă de la Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroşani a Sinucigaşului, piesă scrisă acum 79 de ani de Nikolai Erdman, a lăsat o puternică impresie în ultima zi a festivalului. Regizorul Andrei Mihalache îşi motivează demersul prin "cutremurătoarea actualitate" a textului şi pentru a cuprinde dimensiunile fabuloase ale acestei lumi "zăpăcite de nesiguranţă, în care nimeni nu mai înţelege pe nimeni; o lume în care cele sfinte au din ce în ce mai puţină sfinţenie, în care băşcălia a ajuns sport naţional", etc., artistul apelează la construcţia amplă, bazată pe cromatica pregnant carnavalescă a reprezentării socialului şi pe intruziunea fantasticului ţintind efecte groteşti, moralizatoare.

Piesa lui Erdman a trezit interesul lui Stanislavski, dar puterea sovietică nu a permis reprezentarea ei pe scenă atunci. Mai mult chiar, adevărurile tranşante dezvăluite în piesă i-au adus autorului deportarea în Siberia. După cum se vede, piesa a avut destinul ei în perioada în care, în spaţiul sovietic şi mai apoi în întreg Estul european, omul a ajuns "degradat la rang de masă", aşa cum se consideră şi Semion, eroul piesei. Dorinţa regizorului Andrei Mihalache realizând acest spectacol a fost ca "noi (spectatorii de azi) să nu rămânem o masă de minţi şi suflete second-hand".

Fără îndoială, printre cele şapte montări româneşti cu Sinucigaşul - în caietul program sunt amintite numai şase, omiţându-se spectacolul sibian de acum câţiva ani cu Mihai Bica în rolul lui Semion, prestaţie mediocră, ce-i drept - actuala versiune se situează pe un loc fruntaş prin viziune coerentă, convingătoare şi realizare de înaltă ţinută artistică. Nicolae Vicol în Semion, şomerul, cântăreţul la tubă, aduce un plus de profunzime trăirilor personajului, demascând şi condamnând mascarada din jurul său într-o atitudine ce-i subliniază puterea de a-şi impune prezenţa pe scenă. Nicoleta Bolcă (soţia), cu vocea ei gravă şi fizionomia potrivită, Ioana Gajdo (soacra), strident mâţâită uneori, şi Izabela Badovics (vecina), implicată în acţiuni de întrajutorare ca o puternică femeie sovietică, sunt trei rusoaice convingătoare, inimoase şi altruiste, îngrijorate peste poate de soarta bietului Semion, vizitat de gândul sinuciderii. Un simbol bine vehiculat de aceste femei, ilustrativ prin excelenţă, este icoana pravoslavnică, îngrijit camuflată de chipul lui Stalin lipit în exterior. Interiorul religiozităţii slave şi exteriorul socializării comuniste sunt şi cele două extreme între care se zbat ca să supravieţuiască personajele piesei. S-au remarcat cu partituri pitoreşti Valentin Ioniţă, Dragoş Spahiu, Ciprian Almăşan, Mihai Sima, Gheorghe Stoica.

Per ansamblu, Andrei Mihalache ni se dezvăluie ca un subtil manipulant de efecte tragi-comice, reuşind să stăpânească şi să nuanţeze complexele straturi conotative ale problematicii textului. Raportul individ - mase, palierul intereselor celor grupaţi în jurul "sinucigaşului", tenta strunit politică, latura socio-umană au fost umplute cu rezolvări scenice sugestive, memorabile chiar unele dintre ele.


Ultimul cuvânt

Festivalul sătmărean Fără bariere - 2007 a dărâmat unele prejudecăţi legate de provincie şi provincialism în teatrul actual, după cum rămâne să ridice punţi de comunicare pentru tinerii dornici de afirmare în viitor. Să vedem ce va urma. Prezenta ediţie impune!