Dumitru Radu Popescu propune un melanj de subiecte şi teme, un text care amestecă deopotrivă idei despre arta dramatică văzută ca unică modalitate de a da un sens vieţii, cu teme politice şi sociale. Premisa textului este deja formulată printr-o primă declaraţie: "n-a mai rămas decât teatrul... care mai poate da un sens... care mai poate resacraliza Natura şi Omul", ce constituie o ars poetica a piesei. Replici precum: "oamenii - [sunt] - nişte căzături" şi "nu mai e nimic sacru... O lume goală, ca o căldare cu lături", sunt reluate şi exprimate în diverse moduri pe tot parcursul textului.
Pentru cei familiarizaţi cu scriitura lui D.R.Popescu este evidentă încercarea de intruziune în mit. Astfel autorul amestecă personaje ale căror nume au sonorităţi din realitatea publică românească (Patriciu), cu personaje ale căror nume poartă amprenta mitului (Moise, Eva, Ibrahim), făcând legătura cu un timp ancestral.
Pe de altă parte, trimiterile la "drujba sovietică", "clasa muncitoare" sau dezbaterile pe tema marxismului aduc acţiunea piesei pe muchia familiară a tranziţiei. Aluziile politice, subtilităţile, cinismele, replicile piperate lasă impresia că personajele se află fie într-o stare bachică, fie sunt atinse de o scânteie de nebunie.
Toate acestea se împletesc într-un schimb de replici logoreic, dar care vibrează de o vioiciune proprie, ca într-un dialog de precupeţe la piaţă. Anumite mari teme folosite în poezie şi proză sunt tratate cu sarcasm şi demonetizate: "timpul istoric [...] se răscrăcărează".
Locul în care se petrece acţiunea piesei este un cimitir de trenuri, cu care este identificată simbolic lumea şi viaţa, ca expresie a decadenţei acesteia. Simbolul poate sugera deopotrivă un "cimitir al civilizaţiei tehnice", "expresie a perisabilităţii tuturor marilor eforturi ale omenirii"(Mircea Tomuş), dar poate fi şi locul în care toate drumurile se sfârşesc, pentru că mijloacele de a le realiza sunt depăşite, uzate, ajunse acum într-un cimitir de fier vechi. Visele, idealurile sunt cele care se stivuiesc alături de trenuri.
Piesa lasă impresia unei imense farse: nunta pe care personajele o pun la cale este o farsă, personajele piesei sunt false: bunica nu este o bunică reală, ci o femeie adunată de pe stradă, ginerele nu este ginere, ci un pion în mâinile Iuliei, care-şi regizează propria nuntă.
Iniţial textul apare ca o provocare, o încriptare de sensuri, fiecare spectator regăsindu-se într-unul sau altul din subiecte, pentru că acestea sunt alese din universul obişnuit de preocupări. Pe măsură ce încearcă să deceleze temele, pentru a alege un fir central, spectatorul se simte purtat ca de un tăvălug de avalanşa de dialoguri, de cuvinte care constituie acest mare puzzle. Iar puzzle-ul poate fi refăcut în multiple moduri şi va arăta multiple feţe, în funcţie de unghiul din care priveşti.
Personajele au o plăcere de a jongla cu vorbele, de a le arunca de la unul la altul şi în final către spectator, creând impresia finală a unui joc de ping-pong, în care mingea aruncată este de fiecare dată alta. Spectatorul încearcă să ţină ritmul cu succesiunea de replici, iar la final rămâne cu impresia că, în timp ce urmăreşte farsa de pe scenă, o farsă mai mare îi este pregătită chiar lui, iar aceasta este piesa însăşi.