Actuala ediţie a Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu a cuprins o importantă secţiune de spectacole de dans, cu participare naţională şi internaţională semnificativă. Dintre toate acestea, reprezentaţiile pe care le aşteptam cu cea mai mare curiozitate erau, desigur, cele ale coregrafului francez de origine română Gigi Căciuleanu, actualmente director al Baletului Naţional din Chile. În programul provizoriu, pe care l-am primit acum cîteva luni, era menţionată recenta sa creaţie, Valparaiso Vals. Ne întîlniserăm vara trecută la Paris şi povestise mult despre sursa sa de inspiraţie - o doamnă avocat care cînta într-un bar melodii învăţate de mult de la bunica ei, ca şi despre dorinţa sa de a lucra împreună cu ea, despre întîmplările care au declanşat tot acest excurs coregrafic prin poezia lui Pablo Neruda. N-am crezut pînă în ultima clipă că Baletul Naţional din Chile nu mai vine, dar odată cu începutul festivalului evidenţa a trebuit acceptată. Iar bucuria, pentru că mare bucurie ar fi fost cu siguranţă, va să fie amînată pentru altă ocazie.
Cu toate acestea, nu se poate spune că, odată tăiat de pe lista spectacolelor obligatorii de văzut şi chiar pierzînd prima zi de festival, în care a fost programat Apparition, spectacolul lui Klaus Obermaier, coregraf german devenit o prezenţă constantă la ultimele trei ediţii, dificultatea de a alege nu a fost destul de mare. Cu atît mai mult cu cît am extins secţiunea cu pricina, adăugînd şi alte titluri şi subcategorii. Aşa am ajuns la mai bine de douăsprezece spectacole, fie ele de dans contemporan sau tradiţional, de spectacole de stradă sau de teatru-dans. Reprezentative, într-un clasament personal, ar fi patru sau cinci dintre ele, acoperind toate subgrupele menţionate.
În materie de dans contemporan, compania belgiană Massoux-Bonte s-a impus cu un coupé format din două piese scurte: Nunakt şi Noli Me Tangere. Prima este o lucrare tragi-comică în care doi actori-urşi încearcă să evolueze împreună sau separat, în pereche sau la concurenţă, pe o fîşie lungă, albă, ce tinde spre un niciunde vertical. O tentativă de dans conceptual, dar mişcarea nu ajunge niciodată la împlinirea ideii. Intervin accidente de parcurs, împuşcături şi morţi de o secundă, după care lucrurile se reiau. Mobilitatea celor două dansatoare şi desenul coregrafic, dimensiunea şi textura costumelor fac să se treacă dincolo de glumă într-o dimensiune care aminteşte cumva de tragismul absurd din Angajare de clovn al lui Matei Vişniec. (În paranteză fie spus, invitat de onoare în festival, cu spectacolul omonim, produs de o companie engleză.) Piesa a doua - Noli Me Tangere - schimbă radical registrul. Într-o lumină gri, pe un fundal ca de piatră, apar întîi un dansator, apoi trei şi finalmente şase. Vin dintr-altă lume, care pare uneori subpămînteană, alteori acvatică sau poate a spiritelor. Evoluează aproape bidimensional. Frînturi de gest, spasmodice, poze prelungite, nefireşti şi suite întrerupte - amintiri dintr-o altă viaţă. Par prizonieri, incapabili ori sortiţi să nu se desprindă din fundal. Sînt fresce ce schiţează mişcări, arareori grimase sub machiajul alburiu, inexpresiv, de var. Încearcă să cucerească a treia dimensiune, să se întrupeze, dar mişcarea nu devine armonică, umanizarea nu aduce echilibrul. Vor sfîrşi asemenea unor păpuşi stricate, prinse în devălmăşie de o nouă împietrire unde neîncrederi şi spaime, taine şi înverşunări şi-au găsit un loc de neatins, undeva în adîncul sufletului.
Trebuie adăugat că această producţie a fost creată special pentru Festivalul de la Avignon. La fel şi cea a companiei coreano-franceze SEO, intitulată Fluide. Este un spectacol al energiilor care se scurg şi se potenţează una pe alta, se nasc şi se pierd una într-alta pe o muzică sugerînd ritmul egal al valurilor şi cadenţa de metronom a picăturilor de ploaie, o muzică aparent monotonă şi apăsătoare, căreia ploaia din acea seară îi amplifica ecourile. Inconştientul cel mai profund ia formă unduitoare, trupurile se regăsesc, instincte originare prind contururi mereu schimbătoare, senzorialitatea dictează mişcările.
Chopin, hip-hop şi tauri mecanici
Într-o subgrupă aparte intră un alt spectacol cu un aer special. Se numeşte Là şi este produs de compania Ballet Actuel din Franţa. Compoziţia se depărtează de clasic, fără a ajunge însă în neoclasic. Fără poante şi tutu, mişcările şi poziţiile cunoscute din baletul clasic sînt executate acum într-o manieră mult mai apropiată de sensibilitatea contemporană. Dacă pe de o parte, ele pierd din amploare şi rigoare, pe de alta, cîştigă în carnal şi în senzualitate. Sînt prezenţe mereu în schimbare, palpabile o clipă şi apoi pierdute, nedefinite şi iarăşi acolo, volatile precum timpul nostru. Compania Marie Chouinard din Canada propune de asemenea în spectacolul Chorale, Chopin o investigare a intimităţii corpului, a senzualităţii acestuia. Scurtele preludii ale lui Chopin sînt descompuse, analizate notă cu notă şi apoi transpuse în mişcări ce construiesc contemporan poveşti amuzant-ironice ori proclamă libertatea şi descătuşarea trupului, trăirea în sexualitate ca formă de cunoaştere şi înţelegere.
Între spectacolele în aer liber, în care dansul a fost doar una dintre componentele manifestărilor programate în piaţa mare, gratuite şi cu acces liber este de menţionat Rythm in Motion. Sheketak, trupa din Isarel, e greu de încadrat. Ceea ce fac dansatorii şi muzicienii lor este, mai degrabă, un fel de spectacol-concert pentru un public mai larg, cu gusturi şi aşteptări diferite. Rythm in Motion se construieşte ca o cascadă care alătură o varietate de stiluri de dans cu artă video şi efecte de umbre, presupunînd un angajament fizic constant şi ridicat, spre a da vitalitate şi energie spectacolului. De admirat performanţa artiştilor, care trec uşor de la step la break-dance şi de la hip-hop la rock, lăsînd influenţele irlandeze sau tradiţionale să se topească în coregrafia spectacolului.
Cei care le-au luat locul, în aceeaşi seară, dar într-un alt colţ al pieţei, au fost membrii companiei franceze Oposito. Au venit cu Toro, un spectacol-itinerant care a traversat tot centrul oraşului cu ceea ce am putea numi, cu egală acoperire în fapt, instalaţii mobile ori - poate mai simplu, dar prea puţin uzitat astăzi - care alegorice. Spectacolul în sine se joacă, în final, într-o arenă de coridă, cu dansuri şi cîntece tradiţionale spaniole şi o luptă cu tauri-mecanici. Dincolo poate de ineditul reprezentaţiei, de senzaţiile fizice pe care ni le-a produs aşezatul pe caldarîm, alte mesaje au trecut destul de greu sau deloc. Actorii, dansatori şi cîntăreţi, nu au acele instrumente care să convingă de măreţia şi mîndria toreadorilor, de înfocarea admiratoarelor, sau să atingă straturile în care acestea devin exemplare şi eroice, în care viaţă şi moarte, păgîn şi sacru se amestecă într-o experienţă umană.
Tango şi basme japoneze
Cu totul altul a fost însă sentimentul celor care au (re)văzut reprezentaţia cu Un Tango Mas de la Teatrul Odeon, în regia lui Alexandru Dabija şi coregrafia lui Răzvan Mazilu, cel care deschide subcategoria de teatru-dans. Aici ceea ce iese bine în evidenţă este teatralitatea mişcării dansate (preluînd termenul lui Gigi Căciuleanu), puterea ei de a transmite sentimente şi chiar de a spune poveşti de dragoste, de seducţie şi renunţare, de revenire şi ură; poveşti despre singurătate şi regăsire, dar şi despre singurătatea în doi, lipsa de comunicare, pierdere şi dispariţie prin intermediul unor dansatori (Răzvan Mazilu şi Monica Petrică) sensibili şi expresivi. Cît este teatru nonverbal şi cît este un spectacol pur de dans contemporan e greu de spus în această montare sobră şi simplă, fără artificii regizorale; o montare care lasă liber un alt limbaj să-şi depene povestea ce se derulează într-o sală de dans. Dacă în acest spectacol s-a lucrat cu dansatori profesionişti, în schimb, în Balul, producţie a Teatrului Naţional Radu Stanca, regizorul Radu Alexandru Nica antrenează actorii în refacerea unei cronici nonverbale a secolului XX românesc. Prin mijloace de expresie ce ţin de mişcarea coregrafiată, ei vor aduce pe scenă istoria naţională, printr-o serie de scene reprezentative pentru fiecare dintre momentele fierbinţi ale deceniilor trecute. O vor dubla cu povestea şi experienţele (mai ales tragice) ale unor oameni care au traversat acele timpuri. Plasticitatea şi expresivitatea corporală a protagoniştilor se schimbă cu fiecare deceniu, în funcţie de timpuri şi mode, de întîmplări şi stări. Fără cuvinte, ei vor umple scena de timiditate, încrîncenare, ură, iubire, patos, patriotism, cinism, eroism, laşitate, trădare şi mai cîte alte sentimente prinse în vîltoarea vieţii.
În subcategoria spectacolelor tradiţionale, se numără reprezentaţia japonezilor de la Shinjyuku-Ryozanpaku cu King of Yebi, o legendă, între istorie şi mit, în care mijloace artistice din patrimoniul cultural japonez rimează cu tehnici şi soluţii moderne. Muzica live cu instrumente tradiţionale, dansul, pantomima, măştile şi actoria se împletesc cu proiecţiile şi efectele de lumină electronice. Culoare şi sobrietate, umor şi tragism îşi dau rînd pe rînd întîietate într-o istorie despre un rege bătrîn ce-şi caută fiica, alungată la naştere, pentru a-şi împlini visul, acela de a avea un fiu şi urmaş la tron. În fond, dincolo de localizarea în alte timpuri, sîntem în ceea ce a fost dintotdeauna şi va fi mereu lupta dintre putere şi dragoste, loialitate şi trădare, remuşcări şi moarte.
Desigur, ar mai fi de menţionat şi alte spectacole, precum cel al germanilor de la Ensemble9Nov (Die Obdobdachsigkeit Der Fische) sau al coregrafei olandeze de origine maghiară Krisztina de Châtel (SOLO V, GO, PULSE), dar selecţia subiectivă se încheie aici. La fel ca şi această serie de telegrame de la Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, în speranţa că va fi pus în evidenţă diversitatea spectacolelor de dans.