Cu gîndul la viitor - Festivalul Internaţional de Teatru Sibiu 2007

Ediţia a XVI-a a FITS (24 mai-3 iunie 2007) a fost cea mai dificilă de pînă acum din cauza aşteptărilor mai mari ca oricînd. 2007 e anul în care Sibiul este capitală culturală europeană, lucru care se datorează şi bunului renume al FITS astfel că selecţia, esenţa oricărui festival, se anunţa deja subiect de controversă. S-a găsit însă o combinaţie de spectacole care să facă diferenţa specifică la această ediţie. FITS este prin excelenţă un festival popular. Ambiţia organizatorilor de a mulţumi categorii cît mai diverse de public face ca selecţia spectacolelor să fie o adevărată probatio diabolica. De obicei, nemulţumiţii sunt aşa-zis elitiştii, spectatorii profesionişti care consideră festivalul axat prea mult pe un entertainment facil. De această dată, gusturile cu ştaif (normale, de altfel) au avut cu ce se mulţumi. FITS 2007 a avut o nesperat de bună selecţie de spectacole de dans contemporan. Au fost şi câteva spectacolele "de cameră" cu interpretări de marcă şi unele performance-uri de stradă care au avut spectaculosul necesar unor astfel de show-uri (a excelat aici compania Carabosse din Franţa cu o mecanică a focului, dar au dezamăgit germanii de la Antagon, lipsiţi de data asta şi de idei şi de imaginativul care le era specific).

Sigur că spectacolele de scenă mare sunt cele care au suscitat cele mai multe comentarii. Având deja în plan un festival de teatru european în toamna acestui an, eveniment întins pe aproape două luni şi care va aduce la Sibiu, cel puţin în intenţii, crema teatrului european (au fost anunţate pînă acum numele lui Dodin, Vasiliev, Ostermayer şi Royal Shakespeare Company), directorul FITS Constantin Chiriac a optat pentru spectacole de scenă mare autohtone. Asta tocmai pentru că cele europene importante vor fi văzute în toamnă. Dincolo de selecţii însă, FITS şi-a păstrat una dintre marile sale calităţi: o extensie a performance-ului în spaţiu într-o cucerire sistematică a oraşului. Spectaculozitatea Sibiului încă în renovare a fost pusă în lumină (câteodată la propriu) prin show-urile din cele mai diverse locuri, de la străzi la hale industriale (o "modă" occidentală trecută care în România abia a ajuns), de la cetatea Cisnădioara la parcuri şi, în general, cam peste tot.

2007, anul Sibiului

Nu întâmplător spectacolele de scenă mare au fost majoritar ale teatrului gazdă. Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu a avut în acest an cele mai multe şi mai valoroase premiere din ţară. Pescăruşul în regia lui Andrei Şerban funcţionează pe o re-teatralizare a dramei căci personajele lui Cehov au legătură cu lumea teatrului, iar prin multiplele lor ieşiri la rampă, suferinţele personale îşi pierd consistenţa şi devin simple impulsuri ludice. Cuvîntul care defineşte lumea Arkadinei este a juca. Se joacă sentimente, atitudini, pasiuni, erotismul, revolta, depresia, monotonia, derizoriul. Ceea ce nu se joacă este nefericirea, conţinută în bagajul genetic al personajelor. (notă: Citiţi textul piesei Pescăruşul în traducerea Mariei Dinescu şi a lui Andrei Şerban, un volum publicat de Editura LiterNet.)

Probabil cel mai audibil succes (aplauzele au răsunat ritmic, ca pe vremea odioaselor congrese ale PCR) l-au avut cele două spectacole ale lui Radu-Alexandru Nica. Vremea dragostei, vremea morţii recuperează copilăria grevată de comunism a tinerilor de astăzi. Spectacolul oferă piramidal trei perspective asupra iubirii şi morţii într-un crescendo emoţional a cărui intensitate ajunge la final insuportabilă. Stilistica diferită a celor trei părţi ale spectacolului (coral, dramatic şi corporal) converge unitar tocmai prin această tensiune. Balul este şi el un discurs rememorativ care dezvoltă pe o structură narativă fragmentară secvenţe esenţiale care au marcat destinul României. România-stat şi România-individ se raportează şi se determină una pe alta. Indivizii fac istoria, istoria ne trăieşte, două ipostaze valabile ale destinului uman.

În spectacolul de la Constanţa al lui Radu Afrim, Inimi cicatrizate, nemişcarea este dublată de o puternică surescitare emoţională. Sentimente ghipsate, bolnavi de tuberculoză osoasă, încorsetaţi în ghips trăiesc în vecinătatea traumatizantă a morţii. E o dorinţă torturantă de a face dragoste, un orgasm al durerii, o frumuseţe neputincioasă, lentoarea sufocantă a mişcării şi răceala alienantă a mării. Din păcate, show-ul lui Afrim necesită o încărcare energetică puternică, iar în lipsa acesteia, pierde din emoţie. Reprezentaţia slabă din festival a doborît spectacolul.

Acelaşi lucru s-a întîmplat şi la Othello!?. Superbul spectacol al lui Andriy Zholdak şi-a pierdut puterea hipnotică. Cu mai mult de jumătate de trupă înlocuită, actualul Othello!? a rămas doar o fotogramă a originalului. Dacă energia nu funcţionează, tot mix-ul de planuri, temporale, narative, emoţionale, estetice e mort. Teatrul îşi dovedeşte încă o dată fragilitatea.

În schimb, spectacolul lui Tompa Gabor, Vinerea lungă, extrem de frumos vizual, cu eleganţa austeră a imaginii în alb şi negru, explorează naraţiunea în zona corporalităţii corale. Aceiaşi actori de la Teatrul Maghiar din Cluj, expresivi, bine antrenaţi, cu aceeaşi admirabilă disciplină de joc.


Spectacole intime, actori mari

Spaţiu nou de joc pe harta Sibiului, Sala de sport a Casei de cultură a Sindicatelor a găzduit în acest an la FITS spectacolele de cameră. Chiar dacă de cele mai multe ori s-a transformat în saună (absenţa aerului condiţionat în condiţiile încălzirii semnificative a vremii devine o lipsă majoră pentru sălile de joc), sala a fost de regulă arhiplină şi asta datorită spectacolelor austere vizual, dar cu texte incitante şi interpretări pe măsură. E supremaţia cuvîntului în faţa imaginii. Aici s-a jucat Nasul lui Gogol în regia lui Alexandru Dabija, cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu, un discurs dramatico-muzicalo-fantastic despre dezintegrarea personalităţii umane. Şi tot aici, Teatrul Act şi-a prezentat două dintre producţiile de top, regizate de acelaşi Alexandru Dabija, binecunoscutul Creatorul de teatru şi recentul Capra sau Cine e Sylvia? de Edward Albee. Complicata natură umană cu toate "neregulile" sale pe care le numim ipocrit "perversităţi", exteriorizarea acestor secrete dezonorante şi a prejudecăţilor îi oferă lui Albee posibilitatea de a pune în discuţie limitele iubirii. Un spectacol jucat excelent, cu un Marcel Iureş căruia nu îi este deloc frică de penibil.

În acelaşi registru complicat al umanului maladiv Şefele în regia lui Sorin Militaru decojeşte visul în forma sa lugubră. Fuga din realitatea frustrantă într-un imaginativ bolnav este sportul preferat al bătrîneţii. Un text în zona comicului sinistru şi trei actriţe mari: Dorina Lazăr, Coca Bloos şi Emilia Dobrin.

Stilul acurateţii minimaliste se păstrează şi în spectacolul companiei Gare St. Lazare cu un text mai puţin cunoscut al lui Samuel Beckett, Molloy care prezintă comic-dramatic decrepitudinea (motiv recurent la Beckett cu referire directă la Ultima bandă a lui Krapp). Poate lungit pe anumite momente, spectacolul irlandez are însă consistenţa ştiinţei de a spune un text pe care actorii români au cam pierdut-o.


Nimic fără Zholdak

Viaţa cu un idiot în regia lui Andriy Zholdak rămâne însă provocarea absolută a FITS. Ucraineanul are un tip de imaginaţie hemoragic care stanţează candoarea pe violenţa primitivă. Iubeşte animalic, ucide cu tandreţe, pune îngerii pe farfurii murdare, reinventează edenul. Viaţa cu un idiot este spectacolul unui om rănit. La conferinţa de presă, Victor Erofeev, autorul povestirii care a stat la baza scenariului, se declară încîntat de spectacol despre care spune că este autonom faţă de text, dar că "are acea cutezanţă, acea cruzime a soluţiilor ca şi în text".

Cu trei ecrane şi două spaţii închise pe scenă e imposibil să poţi urmări tot, astfel că fiecare spectator îşi poate alege propriul show, perspectivă încîntătoare pentru Erofeev. "Textul se bazează pe un şoc estetic, iar Zholdak a făcut un spectacol nud. E important să dezbraci omul nu numai fizic, ci şi intelectual", afirmă el. De partea cealaltă, Zholdak vorbeşte despre relaţia regizorului cu textul, o relaţie de-a dreptul fizică, intimă, sexuală. Toate spectacolele lui Zholdak sunt de fapt un pasional act sexual. Sunt un regizor abraziv, spune Zholdak. Dar şi unul violent. Asta însă nu o mai spune.

Supremaţia dansului contemporan

Pariul anul acesta la FITS a fost secţiunea de dans. Vedeta a fost mult-titrata companie canadiană Marie Chouinard cu spectacolul Chorale, Chopin. Preludiile lui Chopin, singularităţi exemplare sunt dezvoltate în primul act printr-o corporalitate corală extrem de densă. Partea a doua a spectacolului ţinteşte însă sexualitatea animalică, instincte şi reflexe primare care dezinhibă personalitatea, o redefinire a fiinţei prin sex. Dansînd pe propriul orgasm, canadienii definesc omul ca fiinţă sexuală. Între Freud şi Pina Bausch, Marie Chouinard descrie comunicarea prin sex.

Şi olandezii de la Dance Works Rotterdam dezvoltă în Human Figures o plastică a corpului în raport cu muzica, de data asta a lui Bach. Sunt foarte expresivi, bine antrenaţi, dar ceva mai diluaţi conceptual decît canadienii.

Folosind ca de obicei imaginaţia tehnologizată, Klaus Obermeier creează în Apparition un partener real pentru dansatori din sunete reci şi imagini computerizate. Peste coregrafia tradiţională, Obermeier suprapune sistemul multimedia care performează în timp real ca un "actant". Metoda se apropie de noua stilistică zholdakiană de filtrare a teatrului prin video, dar şi de spectacolul japonez Finks al companiei Leni-Basso, bazat pe intercomunicarea dansatori - imagini filmate. De fapt, dansul live se brodează ca în stampele japoneze pe video. Leni-Basso a prezentat unul dintre cele mai intens pasionale spectacole de dans văzute pe la noi.

FITS 2007 a avut ca temă Next. A fost o trecere între formula de festival cunoscută pînă acum şi schimbarea de concepţie ce se va materializa începînd cu anul viitor. Dezvoltarea conceptului FITS în zona urbană a artelor spectacolului este însă vizibilă de câţiva ani, iar atenţia acordată unei arte care ia amploare pe plan mondial, dansul contemporan, arată că radarul organizatorilor funcţionează bine.

Fotografii: Dragoş Spiţeru.