Selecţia, mama festivalului
Esenţa oricărui festival o reprezintă selecţia spectacolelor. De cîţiva ani presa s-a cam plîns, mai pe faţă, mai pe la colţuri de calitatea slabă a spectacolelor selectate. Intenţia, lăudabilă de altfel, de a populariza evenimentul, adică de a-l face accesibil tuturor categoriilor de public atît din punct de vedere al spectacolelor în sine, cît şi al vizionării lor, a determinat la ultimele ediţii prezentarea prea multor show-uri de nivel mediu sau sub mediu în detrimentul celor aşa zis elitiste. Asta spre frustrarea spectatorului pretenţios, ale cărui aşteptări s-au ruinat de o ediţie la alta. Cum anul acesta Sibiul este capitală culturală europeană, FITS a ridicat în primul rînd calitatea spectacolelor invitate, cu accent pe trei secţiuni: spectacolele de scenă mare, cele de dans şi cele de stradă. Şi dacă stăm atent să ne uitam constatăm că nici spectacolele de cameră nu au fost deloc prost alese.
Bineînţeles că la secţiunea spectacolelor de scenă mare, teatrul gazdă şi-a tras partea leului. Doar că în acest an a avut cu ce. Spectacole mai bune şi mai multe decît anul acesta nu a avut Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu niciodată. Prin urmare Pescăruşul în regia lui Andrei Şerban, prezentat în două variante de distribuţii a deschis FITS şi a avut ecouri foarte bune. Re-teatralizarea unui univers declarat artistic (cele mai multe personaje din Pescăruşul au într-un fel sau altul legătură cu lumea teatrului) se face printr-o re-teatralizare a dramei. Printre multiplele ieşiri la rampă ale personajelor, suferinţele personale îşi pierd consistenţa şi devin simple impulsuri ludice. Cuvîntul care defineşte lumea Arkadinei este a juca. Se joacă sentimente, atitudini, pasiuni, erotismul, revolta, depresia, monotonia, derizoriul. Ceea ce nu joacă personajele din Pescăruşul este nefericirea. Asta este conţinută în bagajul lor genetic.
Aplauze furtunoase şi lungi la Vremea dragostei, vremea morţii cu una dintre cele mai bune reprezentaţii în acest festival. Extrem de puternic, spectacolul lui Radu Nica recuperează o parte din copilăria grevată de comunism a tinerilor de astăzi. Funcţionînd ca o piramidă, spectacolul oferă trei perspective asupra iubirii şi morţii într-un crescendo emoţional a cărui intensitate a junge la final de nesuportat. Stilistica diferită a celor trei părţi ale spectacolului (coral, dramatic şi corporal) converge unitar tocmai prin această tensiune.
Spectacolul lui Bocsardi Lazslo Năzdrăvanul Occidentului este însă mult prea puţin tensionat, prea static şi cu o scenografie grea si obositoare astfel că îl părăsim la pauză, fără regrete.
Cît de mult face o reprezentaţie bună aveam să văd la Inimi cicatrizate. În spectacolul lui Radu Afrim nemişcarea fizică este dublată de o puternică surescitare emoţională. Sentimente ghipsate. Bolnavi de tuberculoză osoasă, tineri încorsetaţi în ghips, trăiesc cu moartea alături ca o posibilitate accesibilă oricând, suferind tortura unor intervenţii chirurgicale traumatizante şi amputante. Dorinţa torturantă de a face dragoste. Un orgasm al durerii, o frumuseţe neputincioasă, dragostea fără iluzii ca o operaţie fără anestezie, lentoarea sufocantă. Răceala alienantă a mării. Din păcate, spectacolul lui Afrim necesită o încărcare energetică puternică, iar în lipsa acesteia, a pierdut mult din emoţie.
Acelaşi lucru se întîmplă şi la Othello!?. Superbul spectacol al lui Andriy Zholdak şi-a pierdut puterea hipnotică de captare a spectatorului. Cu mai mult de jumătate de trupă înlocuită, printre care şi energeticul Virgil Flonda a cărui absenţă se simte în Sibiu, spectacolul lui Zholdak a rămas doar o imagine fără viaţă a ceea ce a fost. Pentru un astfel de spectacol în zona suprarealismului postmodern nu e suficientă păstrarea imaginii. Dacă energia nu funcţionează, tot acest mix de planuri suprapuse, temporale, narative, emoţionale, estetice pare lipsit de sens. Teatrul îşi dovedeşte încă o dată fragilitatea. Viaţa unui spectacol este imprevizibilă.
Capra din sala de sport
E în obiceiul FITS să găsească spaţii noi de joc de la o ediţie la alta. Sala de sport a Casei de cultură a sindicatelor a fost folosită în acest an pentru a găzdui spectacolele de cameră. Chiar dacă de cele mai multe ori devine saună, căldură sufocă deopotrivă spectatorii şi actorii, sala de sport este de regulă plină datorită, încă o dată zic, selecţiei spectacolelor. Aici se reprezintă Nasul lui Gogol în regia lui Alexandru Dabija cu Ada Milea şi Bobo Burlăcianu, un discurs dramatico-muzicalo-fastastic despre dezintegrarea personalităţii umane. Şi tot aici, Teatrul Act îşi prezintă două dintre producţiile de top, binecunoscutul Creatorul de teatru şi recentul Capra sau Cine e Sylvia?. Complicata natură cu umană cu toate "neregulile" sale pe care le numim "perversităţi", exteriorizarea acestor secrete dezonorante şi prejudecăţile îi oferă lui Edward Albee posibilitatea de a pune în discuţie limitele iubirii. Cît poţi iubi, ce anume poţi suporta în numele iubirii şi unde este limita înţelegerii şi a iertării, cam despre asta vorbeşte Albee (şi pe lîngă el şi Alexandru Dabija) în Capra sau Cine e Sylvia?. Un spectacol despre natura umană şi cum ne face ea farse, jucat excelent.
În acelaşi registru complicat al umanului maladiv, Şefele în regia lui Sorin Militaru decojeşte visul în forma sa lugubră. A fugi din realitatea frustrantă într-o visare plină de lumină este sportul preferat al bătrîneţii melancolice. The dark side of the dream este însă inclusă în preţ. Sticla de parfum franţuzesc visată este ascunsă într-un vas de wc. Cine întrerupe visul moare. Un text în zona comicului sinistru şi trei actriţe mari: Dorina Lazăr, Coca Bloos şi Emilia Dobrin.
(va urma)