Cînd am văzut întîa oară Der siebente Kontinent încolţea în mine o întrebare: astfel va fi viaţa mea? Asta e societatea spre care ne îndreptăm?... Zilnic muncă şi în rest formalităţi? Fiecare minut strîngea un laţ în jurul gîtului meu, la final eram în pragul asfixierii, soluţia lui Haneke prăvălindu-se peste mine precum trapa spînzurătorii sub picioarele Selmei Jezkova în Dancer In the Dark: beznă. În 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile am avut aceeaşi senzaţie, cronică.
Unul dintre filmele mele preferate e Breaking the Waves. Lars von Trier este cel mai sadic regizor pe care îl ştiu, iar filmul cu Emily Watson poate fi oricînd un etalon în măsurarea supliciului prin care trec şi actorii, în timpul punerii în scenă, şi spectatorii, în sala de cinema. Una dintre torturile preferate ale Inchiziţiei consta în a îndesa o funie pe gîtul acuzatului, cît să îi ajungă în stomac. Funia avea un nod în capăt. Cu o smucitură, era scoasă din trup. Atunci cînd în cer bat clopotele în Breaking the Waves, am simţit că e prea mult, că nodul funiei mi-a rupt stomacul... cînd domnul Bebe deschide trusa cu scule, în stomacul meu funia avea un nod imens. Anul trecut, tot în deschiderea TIFF, am văzut cum un actor trăia o caznă desăvîrşită sub lentila lui Cristi Puiu.
Filmul lui Mungiu e despre un avort, a fost bine că ştiam asta cînd am intrat în sală... aşteptarea lui m-a ţinut cu sufletul la gură.
432 pare o poveste în timp real. Secvenţele trase într-o singură priză te fac să crezi că totul se petrece în faţa ta, că eşti martor şi complice în bulgărele care porneşte la vale. Un singur moment am simţit că Mungiu plusează nemotivat... cînd domnul Bebe cere o plată în plus. În rest, nimic mai firesc, nimic mai curat!
Limba română este mai repede teatrală atunci cînd trebuie rostite cuvintele mari, cele despre Viaţă şi Moarte. Puse în spaţii nepotrivite şi forţînd vocea să le rostească pe marele ecran, pot stinge elanul spectatorului aflat alături de personajul din film. Un exemplu din producţiile autohtone recente ar putea fi discuţiile dintre Kiki şi Alex, cele cu iz filosofic, în Legături Bolnăvicioase. Cristi Mungiu are ştiinţa de a rade orice replică dăunătoare auzului, face din română o limba cinematografică, iar asta dă o credibilitate fundamentală poveştii.
4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile va fi reluat în cadrul TIFF joi şi vineri. Merită să faceţi un drum pînă la Cluj pentru el. Vorbeam mai sus de Lars von Trier sau Michael Haneke... Cristi Mungiu joacă alături de ei!
În prima zi a festivalului am mai văzut This Film Is Not Yet Rated. Un documentar despre clasificarea filmelor în SUA. Dar despre el am să vorbesc mîine. Azi vreau să rămînă ziua lui 432, un start năucitor.