Jean-Luc Lagarce este unul dintre cei mai importanţi dramaturgi ai secolului al XX-lea şi, în Franţa, cel mai jucat autor dramatic contemporan. Făcând parte din comunitatea gay, a murit bolnav de SIDA, în 1995, la 38 de ani. A scris Juste la fin du monde, piesă ce a avut premiera în luna mai 2007 pe scena teatrului Odeon din Bucureşti (cu titlul E doar sfârşitul lumii, în regia lui Radu Afrim), dar şi piesele Derniers remords avant l'oubli, Les prétendants şi Le pays lointain, opera lui dramatică cuprinzând 25 piese. A fondat Théâtre de La Roulotte la sfârşitul anilor '70 şi a pus în scenă piese de Ionesco, Marivaux, dar şi texte proprii. 2007 este anul Lagarce în Franţa, anul în care dramaturgul ar fi împlinit 50 de ani.
Cinci femei: bunica, mama şi cele trei surori aşteaptă întoarcerea "tânărului frate", plecat în lume, în urma unui conflict cu tatăl său. În aşteptarea acestuia, ele imaginează scenariul revederii: întors din peregrinările sale, acesta se întoarce în cele din urmă în casa părintească, se odihneşte şi moare în somn fără să le spună celor cinci femei nimic despre el.
Revenirea fratelui - fie ea reală sau imaginară - este doar o oportunitate pentru autor de a contura portretele celor cinci femei, văzute ca ipostaze ale femeii. Sora mică este cea care poartă vie amintirea violenţelor din familie, a certurilor neîntrerupte dintre tată şi frate; cea mijlocie, obsedată de rochia ei roşie, în care-şi închipuie că fratele o va recunoaşte mai uşor şi-l imaginează drept "un soldat frumos", cu care ea va merge la bal, pentru ca toţi "mitocanii" să se mire de ea şi de partenerul ei misterios. Sora mare regretă timpul în care l-a aşteptat pe tânărul frate şi se regretă pe sine însăşi cu emoţie patetică. Bătrâna priveşte cu deplină luciditate lucrurile şi înţelege venirea lui în ultimul ceas al vieţii ca pe un fel de răzbunare: "ca şi cum ar vrea să strice ceva", simţind în atitudinea lui o totală indiferenţă pentru ele: "n-a părut să-şi facă griji pentru noi, niciodată nu a părut că ne acordă vreo importanţă [...] că-l interesăm în vreun fel". Şi mama, pentru care anii de aşteptare sunt pierduţi, îi doreşte întoarcerea pentru a recupera acest timp şi îşi imaginează că va afla ce a făcut el prin lume, bucurându-se la gândul înduioşător că îi va face "reproşuri lungi şi frumoase". Ea-şi imaginează viaţa acestuia ca pe "un lung şi frumos pelerinaj" sau îşi imaginează fiul ca pe un învingător în bătălii. Sacrificiul pe care ea este dispusă să-l facă pentru el - să-l vegheze, să-l îngrijească - ar face-o fericită pentru că s-ar simţi mai presus de cele trei fiice, despre care afirmă că "sacrificiul le terorizează", dar nici ea nu este convinsă că se va sacrifica până la urmă: "asta voi face oare?".
Un text care se încheagă pe motivul aşteptării, surprinzând cu dibăcie profunzimi ale sufletului femeii care nu este capabilă să-şi depăşească condiţia: cele trei femei rămân în universul lor îngust, la ţară, de unde nu se gândesc să evadeze. Ele sunt blocate în propriile lor neputinţe şi sunt conştiente de acest lucru: "suntem blocate aici, în noi înşine". Femeile îl acuză pe cel plecat pentru irosirea vieţilor lor şi se mângâie la gândul că nici viaţa lui nu a fost împlinită, că va reveni fără să fi acumulat nimic din peregrinările lui (sacul simbolic cu care se întoarce este acelaşi pe care îl avea la plecare). Pe parcurs ele vor trece de la durerea faptului de a nu fi fost alături de el în decursul anilor, la durerea de a nu mai putea fi alături de el, până la a se obişnui cu faptul că el nu mai este şi că viaţa lor trebuie să meargă înainte.
Tânărul frate reprezintă bărbatul absent din viaţa femeii. Piesa reprezintă drama femeii care "nu-i înţelege bărbatului enigma" pentru că el nu comunică nimic şi de aceea femeia "rămâne într-o continuă perplexitate"(Doina Modola). "Un text poetic sofisticat", care conţine un "conflict poetic foarte subtil: aşteptarea, care este specific feminină şi violenţa, chiar violenţa plecării, care este masculină"(Saviana Stănescu).
Ploaia din titlu, pe care sora cea mare o aşteaptă, este echivalentă cu întoarcerea, fiind aceea care va aduce liniştea în viaţa celor cinci femei: risipind senzaţia sufocantă de aşteptare, ea reprezintă o eliberare simbolică.