Anunţat ca o ediţie specială, în anul în care Sibiul este Capitală Culturală Europeană, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu nu a confirmat aşteptările. Le-a depăşit.
Festivalul de teatru este, de mulţi ani, cel mai important eveniment cultural din Sibiu. Nota maximă a acestei ediţii se poate acorda cu uşurinţă dacă ne folosim de o comparaţie cu cea de anul trecut, şi aceea foarte bună. S-au păstrat densitatea prezenţei marilor regizori (am simţit totuşi lipsa lui Silviu Purcărete, dar am fost copleşiţi de întîlnirea cu Radu Afrim) şi calitatea spectacolelor din săli, iar micile neajunsuri de atunci, mare parte organizatorice, şi contabilizate numai în perspectiva lui 2007 au dispărut.
Din zori pînă seara
Spectacolele de stradă au fost mult mai mult decît parade de personaje menite să stîrnească rîsul copiilor. Companiile cele mai mari din lume au animat oraşul: Il Corso, show suprarealist al Aktion Theater Pan Optikum, din Germania, cu zeci de actori, acrobaţi şi muzicieni ce brăzdau cu instalaţiile lor uriaşe marea miilor de spectatori, apoi conturul de foc realizat de francezii de la compania Carabosse cu numeroase ghivece cu flăcări înconjurînd centrul istoric, chiar şi simpaticul The Green Man, marţianul ce a deschis şirul spectacolelor de stradă făcînd ghiduşii în cea mai aglomerată intersecţie...
Bilă albă şi pentru programarea reprezentaţiilor, ordonate astfel încît să nu se mai suprapună şi să nu fii nevoit să sacrifici nimic. Dimineaţa conferinţe şi lansări de carte, la prînz spectacole-lectură, după-amiaza şi seara teatru în săli, iar mai tîrziu, spre noapte, dans la Pavilion şi muzică în Piaţa Mare. Şi, cel mai important, spectacolele realizate la Sibiu de mari regizori nu au mai rămas inegalate sau nedepăşite calitativ de cele de import, aşa cum se mai întîmpla în trecut, spre deliciul fidelilor spectatori sibieni. O ofertă extrem de diversă, de calitate, cu numeroase plăcute surprize.
Oraşul, ca o cămaşă strîmtă
Festivalul de teatru de la Sibiu, motor al programului cultural, a crescut, aşadar, (şi mai) mare. Oraşul însă se pare că i-a rămas cam mic. Ca-ntr-o cămaşă prea strîmtă părea să se zbată festivalul în unele momente, în Capitala Culturală care încă pare să se afle în pregătiri. Deşi lăudabilă amenajarea de noi spaţii de joc, sălile de sport sînt în mod cert nepotrivite; spectacole importante s-au jucat în veritabile saune. Spectatori înghesuiţi şi transpiraţi, unii ghemuiţi direct pe podea, alţii aşezaţi pe băncuţe incomode au înţeles pe pielea lor ce înseamnă "arta cere sacrificii".
Pe de altă parte, hotelurile mari, special ridicate pentru 2007, nu au fost terminate. Rezultatul: aspectul de şantier al zonei centrale şi imposibilitatea găsirii unui loc de cazare pe durata festivalului.
Import de consumatori
Nu în cele din urmă, publicul. Sibiul nu are un public cultural numeros, iar acest lucru se vede, în general, la spectacolele obişnuite, din săli, unde graţie biletului funcţionează criteriul alegerii, nu al întîmplării (cea care adună mulţimi la evenimentele străzii). La deschiderea anului cultural din Luxemburg, s-a spus că marea provocare este atragerea publicului din Marea Regiune, fiindcă altfel programul riscă să se înece cu el însuşi. Sibiul este în exact aceeaşi situaţie. Din fericire, importul de consumatori pentru teatru - din Bucureşti sau de peste mări şi ţări - a funcţionat bine, astfel că delicatesele festivalului s-au consumat pe rupte. A fost chiar mare îmbulzeală la spectacolele lui Şerban, Dabija, Măniuţiu, Zholdak, dar au existat şi mici excepţii.
Din fericire, au lipsit "Invitacii", acei scorţoşi oficiali care nu ratează premiere locale, care nu sînt de fel consumatori de cultură, ci vînători de imagine, iar astfel s-au putut cumpăra şi bilete, iar publicul, amestec de localnici, actori, critici de departe, a consumat cu nesaţ, timp de 11 zile.
Delicatese
Mai presus de orice: Inimi cicatrizate, cu trupa Teatrului Naţional Constanţa, regia Radu Afrim. Te lasă fără răsuflare. Paradoxal, regizorul era supărat a doua zi, pe motiv că reprezentaţia nu ar fi fost una dintre cele mai reuşite, iar actorii nu şi-ar fi dus rolurile pînă la capăt.
Molloy, un monolog senzaţional (interpret Conor Lovett, de la Gare St. Lazare Players), jucat însă cu sala pe jumătate goală.
Marcel Iureş, arhitectul îndrăgostit de o capră, în Capra sau cine e Sylvia?, regia Alexandru Dabija, Teatrul ACT.
Dan C. Mihăilescu şi comentariile sale la spectacolele lectură, dar şi înaintea acestora, între prieteni, despre pădurea de salcîmi de la ţară, mierle şi ciocîrlii...
Andrei Şerban, declarînd că Purificare, jucat la Sibiu într-o sală de sport arhiplină, a fost primit la Bucureşti cu răceală: "Sînt atît de fericit că am putut juca la Sibiu în festival, fiindcă publicul este în fierbere, ca la un carnaval. Festivalul de teatru de la Bucureşti a avut un scop opus unui carnaval, a avut ca scop castrarea".
Adaggio personal, absolut autentic: muncitorul beat, prăbuşit în faţa agenţiei de protecţie a mediului, şi piciorul său de plastic aruncat cît colo pe alee, o zi după Purificare şi una înainte de Inimi cicatrizate, piese în care apar personaje ce îşi pierd picioare.