Ore condimentate - TIFF, a patra zi

Un sărut şi o gură de cafea, lălăială sub jetul de apă al duşului... şi n-am mai ajuns la Nocturnes pour le roi du Rome. Mă interesa filmul fiindcă era considerat un experiment vizual, regizorul îmbinînd secvenţe de film clasic şi capturi video realizate cu telefonul mobil, plus scene de arhivă. L-am pierdut aşa ca am aruncat ancora la Victoria, pentru trei filme, şi am tulit-o apoi la Arta pentru a vedea Don't Look Now, Nicolas Roeg.

Ştiţi bancul ăla cu familia de canibali aflată la masă? Copiii canibali făceau nazuri în faţa mîncării, iar mama canibal trebuia să îi determine să pape tot ceea ce aveau în farfurie, replica promisiune spunînd că nu vor primi ochiuleţ (partea moale, suculentă), dacă nu înghit toată supa de bătături. Încep şi eu cu un aperitiv care poate pica destul de greu stomacului, apoi vor veni delicatesele zilei.

Paprika. După prea mult Playstation cred şi eu că visezi toate nebuniile posibile. Şi rău nu e că le visezi, ci că, de fapt, cînd te trezeşti nu vii în realitate, ci în visul altcuiva, sau într-un alt vis al tău. Construcţia animeului japonez Paprika pare inspirată din Iona lui Marin Sorescu. Personajele tot taie burţi de peşte şi nimeresc în altele. Din păcate pentru Satoshi Kon, realizatorul filmului, în Europa deja sînt cel puţin două filme care tratează aceeaşi temă, Waking Life al lui Richard Linklater şi La Science de Rêves, ultimul Michel Gondry, tocmai ajuns pe ecranele noastre. În comparaţie cu ele, Paprika este o rudă mult prea săracă. În astă istorie animată, un domn savant realizează un dispozitiv care poate transforma visurile fiecăruia în film. Doar că filmul visat se transformă în realitate, realitatea se confundă cu visul, planurile se întrepătrund, fiecare zonă lăsînd urme în partea care i-ar fi în mod normal opusă. Filmul japonez reciclează idei din Matrix sau pune în scenă secvenţe parodice la James Bond. Însă cînd e serios îţi cam vine să rîzi de sforţările personajelor de a părea convingătoare în lupta matrixoido-nicolaesciană de a găsi calea pentru a rămîne în stare de veghe (cînd pomenesc de Sergiu N. mă refer la visul pe care Marinică îl poartă-n cîrcă juma' de film, în grotescul "15"); iar cînd caută să persifleze, plictiseala şi aburii ce se ridică din înverşunarea cu care visul se cufundă în alt vis deja vor fi topit orice interes faţă de povestea în cauză.

Radu Vasile Igaszág semnează un documentar despre desenele animate româneşti. Din păcate, pe cît sînt de frumoase anumite animaţii prezente fragmentar în O scurtă poveste, - punerea în scenă a Prostiei omeneşti scrise de Creangă, un episod la un croitor avînd vocea lui Dem Rădulescu, cîteva fragmente din Gopo, - pe atît de sîcîitoare este montarea lor interactivă, în genul unei colaborări om-computer. Horaţiu Mălăele este narator în dublă postură: om cunoscător şi virus într-un calculator. Din încordarea vizibil existentă între cei doi Mălăele, ar trebui să se nască o oarecare tensiune, chipurile, necesară unei parcurgeri plăcute a istoriei prezente pe ecran. Însă conflictele dintre cele două personaje sînt destul de debile, iar replicile lor sînt suficient de artificiale, ceea ce scade substanţial valoarea proiectului. Pînă la urmă pare a fi un fel de enciclopedie interactivă destinată copiilor care se dezlipesc prea greu de jocuri precum Warcraft ori Age of Empires.

Cu filmul din această seară, Don't Look Now, Nicolas Roeg şi-a spălat păcatele pentru premiera de ieri. Dar tot nu îmi pot explica posibilitatea ca un regizor atît de fin, cum se dovedeşte a fi Roeg în proiectul din 1973, poate gîndi în sinea sa că poate înşela pe cineva cu o tocană de ciuperci stricate precum Puffball. În Don't Look Now Roeg dovedeşte că misterul şi horrorul le are în buzunar. Filmul creează şi menţine o presiune ridicată în sala de cinema, bazîndu-se pe o acţiune conturată în jurul apariţiei unei punţi comunicaţionale între lumea de aici şi cea de dincolo. Dacă în scrierea anterioară spuneam despre Puffball că nu are ţinuta necesară pentru a îl putea considera măcar o replică parodică la Rosemary's Baby, despre filmul văzut astăzi pot spune cu siguranţă că din punct de vedere al psihozei sădite în spectator stă cu cinste lîngă povestea lui Polanski sau lîngă Picnic at Hanging Rock.

Astă-seară, înaintea proiecţiei, Nicolas Roeg a primit un premiu omagial, pentru întreaga carieră.

Desertul zilei a fost Offscreen, o poveste autoreferenţială semnată de Christoffer Boe. Observ că Boe are o traiectorie asemănătoare celei alese de Lukas Moodysson. Suedezul, contrar unui parcurs clasic într-o carieră cinematografică, a debutat cu filme mainsteram - cel puţin pentru Europa - şi ca realizare şi chiar în ceea ce priveşte povestea prezentată: mă refer la exemplarele Fucking Amal, Lilja 4-ever şi Together; apoi tendinţele sale experimentale au devenit manifeste în A Hole In My Heart şi s-au radicalizat în Container. La fel şi Boe, după o poveste amoroasă fără excese realizatorice, Reconstruction, după o incursiune în psihologic şi mai puţin antrenantă vizual, Allegro, Boe vine pe ecrane cu un film hiper-real. Un actor, Nicolas Bro, apelează la Cristoffer Boe (ambii jucîndu-şi propriile personaje) pentru a face rost de echipament audio-video în aşa fel încît să poată realiza un proiect în care el şi soţia sa ar fi fost actorii propriei poveşti de dragoste. Însă planurile soţiei nu coincid cu ceea ce Bro imaginase, astfel că istoria sa devine un fel de Big Brother împletit cu Irreversible în tuşe gore. În Offscreen Boe montează o poveste din bucăţile filmate de Bro, descoperite "accidental" de regizor.

Offscreen a fost surpriza festivalului şi, din punctul meu de vedere, numai Lynch poate detrona demersul cinematografic al lui Boe într-un top al neconvenţionalului existent în festival. Însă pînă la Inland Empire mai e o zi cu ceva documentare şi un film suedez.