1. Electroma
E destul de greu să mai faci azi o parabolă reuşită. Riscul de a cădea în forme greoaie, cu simboluri sufocante, e mare. E foarte uşor şi să cazi în ridicol, aşa cum li se întâmplă de cele mai multe ori filmelor româneşti de gen.
Electroma este o parabolă şi, de aceea, intri la proiecţie cu oarecare teamă de a nu asista la un rateu marcant. Şi descoperi că e, din fericire, un film care te captivează şi te acaparează total.
De o stranietate şi o frumuseţe paralizante, foarte tragic, Electroma e o parabolă pe marginea condiţiei de paria şi a singurătăţii, aflată (vizual) între filmele psihedelice ale lui Matthew Barney şi meditaţiile lui Gus Van Sant (din care e aproape copiat drumul prin deşert din Gerry). Muzică şi imagine fac un ansamblu rotund, la care finalul te marchează şi te obsedează pentru multă vreme.
Cei de la Daft Punk, cunoscuţi pentru stranietăţile lor, nu fac acum decât să se înconjoare cu şi mai mult mister, amestecat cu fascinaţie.
2. Grizzly Man
Pasionat dintotdeauna de explorarea limitelor minţii umane şi celebru pentru colaborarea lui cu Klaus Kinski în cinci filme care au marcat istoria cinematografului, Werner Herzog se îndreaptă, de câţiva ani, spre documentar pentru a-şi continua explorările din anii '70-'80 din filmul de ficţiune.
În Grizzly Man face portretul unui personaj fascinant - Timothy Treadwell, obsedat până la patologic de viaţa urşilor grizzly din Alaska. Ecologist militant, cercetător, rebel, Treadwell e în primul rând un singuratic şi un inadaptat care urăşte lumea oamenilor şi încearcă să-şi găsească o altă lume în care să trăiască. Herzog îl analizează din această perspectivă şi tocmai aici e punctul tare al filmului. Personalitatea lui Treadwell e observată, aproape psihanalitic, în părţile ei cele mai labile, cu scopul de a găsi explicaţii pentru comportamentul acestuia.
Herzog speculează foarte bine atracţia aproape morbidă, patologică a lui Treadwell pentru lumea sălbăticiunilor din Alaska, mergând până la dorinţa de se identifica cu ele, de a deveni un urs grizzly imitându-le comportamentul. E o lume directă, oarecum simplă, pe care Treadwell o priveşte idilic, în contradicţie cu lumea ipocrită a oamenilor. Dar e totuşi o lume dură, crudă, cu legi primare - cel puternic îl mănâncă pe cel slab. Parte pe care Treadwell o ignoră voluntar, se preface că nu există, de unde şi şocurile pe care le suferă când o descoperă în mod regulat.
Deşi permanent conştient de pericolul la care se expune, Treadwell nu renunţă, merge mai departe şi revine în fiecare vară pe teritoriile urşilor. Până într-o bună zi când inevitabilul se produce...
3. Adio, dragostea mea / Wir werden uns wiederseh'n
Sunt poveşti care te intrigă prin lipsa lor de verosimilitate. Mai exact, prin lipsa lor de conformitate cu tipologia de poveste cinematografică cu care eşti obişnuit. Apoi, sunt poveşti la care te intrigă stângăcia personajelor.
Adio, dragostea mea / Wir werden uns wiederseh'n e exact acest gen de film, intrigant prin ciudăţenia poveştii şi mai ales prin ciudăţenia personajelor. E a doua peliculă a regizorilor Oliver Paulus şi Stefan Hilebrand, cei care făcuseră Wenn der richtige kommt, prezent la TIFF, în competiţia oficială, în 2004.
Cei doi o distribuie iar în film pe aceeaşi stângace (emoţional), înaltă şi urâţică, dar adorabil de ataşantă Isolde Fischer. E o peliculă cu mult umor (negru în mare parte), dar şi cu multă compasiune pentru nişte personaje care nu-şi găsesc locul în viaţă şi-n lume, cu decepţii sentimentale una după alta, care nu ştiu să se abordeze unele pe altele, dar care, fiecare din ele, tânjesc după căldură umană. Se rănesc însă, destul de grav uneori, tocmai din cauza acestei stângăcii în a-şi exprima sentimentele şi dorinţele.
Unul din cele mai sensibile filme din competiţia de anul acesta, foarte sensibil, cu fizionomii puternice, care lasă deja să se contureze clar stilul celor doi regizori.