Dau Îngerul necesar pe Răutăciosul adolescent - a şaptea zi la TIFF

Ce bine că în România se fac din ce în ce mai multe filme! Şi că unele sînt foarte bune!

Exclamaţia asta plină de extaz ar fi fost numai bună pentru încheierea unei compuneri gimnaziale despre starea filmului românesc. Acum patru ani, cînd am început să frecventez TIFF-ul, nu îmi imaginam că va veni o zi în care, din întreaga ofertă a festivalului, să îmi doresc să văd în primul rînd filmele româneşti. Un braţ de filme autohtone, dintre care vreo 6 lungmetraje în prime vizionări. Plus reluarea Hîrtiei şi a Legăturilor bolnăvicioase, precum şi evenimentul omagial dedicat Irinei Petrescu, sau proiecţia organizată cu ocazia restaurării peliculei Moromeţii.

Aşadar, un an românesc mănos în cadrul TIFF. Astăzi au fost patru proiecţii în care au fost prezentate proiecte realizate la noi. Din păcate două s-au suprapus, Îngerul necesar şi Răutăciosul adolescent (film dedicat prezenţei Irinei Petrescu în festival, ea fiind una dintre personalităţile omagiate în această ediţie). Deşi puteam să văd Îngerul vineri la amiaz, curiozitatea mi-a fost suficient de ridicată încît să spun pas vechii zicale scolăreşti care spune că un prezent demn se poate construi numai pe baza cunoaşterii trecutului.

Îngerul necesar, un film de Gheorghe Preda. Pentru mine urma să fie evenimentul zilei. Ioana nu văzuse în toamnă Hîrtia va fi albastră, aşa că am intrat la proiecţie (e drept, şi eu ţineam să-l revăd fiindcă am fost sedus definitiv de acest proiect), iar 432 îl văzusem în deschidere, astăzi dorind doar să desprind anumite fire din discuţiile personajelor, încît să îmi clarific un aspect rămas în suspensie vineri. Însă, deocamdată, doar Îngerul.

Singurul lucru pe care îl pot aprecia la filmul ăsta e că încearcă să aducă ceva nou în lada de zestre a cinemaului naţional. Căci pe ecrane nu aduce nimic nou, povestea fiind o punere pe sobă a unei reţete în care ingredientele principale sînt din Lost Highway şi Caché. Istoria-i pusă la foc, lăsată să se prindă puţin de fundul oalei, e introdusă apoi o lingură de metal cu care se rîcîie bine vasul, încît să nu se afume de tot păpica, iar la final, cînd caută să dea în clocot, povestea e stinsă cu ceva The Game de David Fincher. Faza cu lingura de metal e un fel de metaforă pentru efectele sonore ale filmului, bune, într-adevăr... mai salvează ceva din fiertura generală.

Filmul are un dublu parcurs - e realitatea în care o tînără compozitoare, Ana Coman, e urmărită de un personaj misterios, apoi e trăirea fetei în timp ce compune, stările ei paranoico-autiste. Partea legată de realitatea socială a fetei nu propune nimic interesant, acolo intriga e copy / paste după Lynch şi Haneke: cineva o urmăreşte pe fată, ea primind un DVD din care înţelege că e monitorizată, apoi ceva intrigă poliţienească. Cealaltă, în schimb, superestetizată, înfăţişează rupturile ce au loc în psihicul fetei. Din cotidian tînăra iese întotdeauna în mod violent, iar virulenţa propriilor trăiri modifică structura peliculei, prin aceasta ducînd filmul în zona autoreferenţialităţii. În timpul acestor scene îmi imaginam că dacă ar fi vreodată ecranizate sondările biologice ale lui Cărtărescu, undeva p-acolo ar trebui să bată. Însă asta ar fi deja o altă poveste, care nu mai priveşte proiectul actual al lui Gheorghe Preda.

Luate împreună, cele două laturi ale Îngerului nu au nicio miză. Realitatea de pe ecran e seacă, nu aduce nimic original, apoi şi personajele, în afara Anei, sînt nişte caricaturi enervante: prietena vorbind o englezo-română de te ustură urechile, poliţistul interesat mai mult să facă pe deşteptul ca să impresioneze fetele decît să caute a rezolva cazul Anei. Intrarea în registrul The Game motivează cît de cît alegerea unor astfel de caractere... dar nouăzeci de minute în care să vezi un import slab de idei bune din filme bune, nu sînt legitimate de nimic! Partea estetizată rezolvă ceva din povestea fetei? Nicidecum, doar oferă ceva date biografice, dă nişte note romantice despre condiţia artistului, însă nu justifică prezentul fetei, nu cumulează tensiuni.

Vă spuneam că azi am intrat şi la Hîrtia va fi albastră şi la 432. Sînt filmele româneşti pe care oricînd le-aş revedea cu plăcere. Dacă în ceea ce priveşte Hîrtia îndoieli nu mai aveam de mult, azi m-a convins definitiv şi Mungiu: pur şi simplu nu am ceva să-i reproşez, nimic nu lipseşte filmului său!