TIFF 2007 la final

Pînă în penultima zi a festivalului am trecut prin 27 de proiecţii, prin 432 de două ori, însă, la vizionări, am parcurs diferit întîmplările sale, aşa că l-am socotit ca atare, ca două poveşti. Sîmbătă doream să îmi menţin creierul destul de limpede, pentru a savura la maximum povestea lui Lynch. Nu citisem pe net nimic despre ceea ce ieşise ca INLAND EMPIRE, refuzasem de aproape jumătate de an să răsfoiesc un Cahiers du Cinéma dedicat autorului american de teamă că voi vedea vreun calificativ dat proiectului său (căci după vizionare nu-l mai pot numi film!), ori voi prinde vreo idee existentă pe ecran. Pînă la urmă tot am aflat cum criticii francezi leşină de dragul exerciţiului servit de maestrul misterului. Duminică programasem doar o ieşire, la Nuovomondo, căci, din ceea ce rula în aceeaşi zi în festival, deja văzusem proiecţiile care mă interesau.


1. Sîmbătă

Am ieşit mai devreme în oraş, gîndindu-ne că poate ne relaxăm pe vreo terasă înaintea celor trei ore de Lynch. După ideea Ioanei, ne-am lipsit de terasă, am luat un IceTea de lămîe la noi şi am intat la filmul care se va fi dovedit cîştigător al trofeului, La sagrada familia. Înainte să văd istoria chiliană, eu preferam The Trap (Klopka) sau Antena. Dar a meritat trofeul Transilvania. Avînd în centru un triunghi oedipal, tată-fiu-iubită, filmul urmăreşte evoluţia unei relaţii amoroase într-un continuu joc în care tatăl caută să-şi pună fiul în inferioritate, pentru a-i seduce prietena; în paralel şi în plan secundar, filmul prezintă istoria unul cuplu homosexual, sfîrşitul evidenţiind faptul că, indiferent de modalitatea de a recepta sau dărui iubirea, nu există diferenţe în a împărtăşi declinul erotic. Prin croşetarea traiectoriei personajelor, povestea tematizează aspecte privind religia (încă din titlu e subliniat aspectul acesta), trădarea amoroasă, consumul de droguri, dorinţa sexuală, perversiunea sexuală, teatrul şi performaţa actoricească... Abordînd teme predilecte genului Dogma, La sagrada familia este unul dintre cele mai "clasice" filme ale acestei zone: filosofic în discuţii, situat în spaţiul intim al caracterelor - ca filmări, hiper-real - ca atmosferă, grav în morală, uman în soluţii. O tematică de teatru, o punere în scenă cinematografică şi un final în care cele două laturi artistice se intersectează.

David Lynch întotdeauna a propus proiecte la limită. Eraserhead însuma o muncă nocturnă de şase ani, propunînd cel mai grotesc fruct al iubirii văzut pe marile ecrane. The Elephant Man modela clasica melodramă după formele senzitive ale autorului, povestea avînd paranteze acide în care masca lui Merrick luată de pe chipu-i diform dezvelea şi faţa hidoasă a industrialismului victorian sau dezvelea figurile sinistre ale indivizilor sociali. Blue Velvet juca de-a rîsu'-plînsu' genul noir, psihanaliza, societatea provincială şi visul maerican; Wild at Heart ironiza macho-ismul hollywoodian; Lost Highway şi Mulholland discutau geometria psihicului uman cu infuzii de vendetă, primul, şi o plusare la capitolul discursului cinematografic autoreferenţial în pelicula din 2001.

INLAND EMPIRE continuă în notele autoreferenţialităţi, însă acum atinge cote extreme. Nu mai e vorba de un discurs despre cinema, în genere, ci e vorba despre o rememorare a propriei istorii cinematografice, o cine-autobiografie, făcută în stil video-art. În spaţiul cinematografic nu găsesc o miză a proiectului, o alta decît dorinţa lui Lynch de a arăta că are puterea de a desfiinţa arta cinematografică la ea acasă, în cinematograf: David Lynch te invită la film pentru a îţi servi o suită de video-performances sau de filme experimentale, elemente care, prin construcţie şi presupuse năzuinţe (căci Lynch, cum era de aşteptat, nu a vorbit despre intenţiile proprii!), aparţin mai repede artei contemporane. INLAND EMPIRE, ca atmosferă şi exprimare, e un fel de Anthem (Bill Viola) împreunat cu Pomul de Crăciun (Ion Grigorescu), în care Lynch face scheme în propria operă cinematografică, trasează linii care unesc perioade, scene, interpretări, îşi spune propria poveste... vreme de trei ore.


2. Duminică

Nuovomondo a fost simplu şi comic. Acu vreo sută de ani, o familie trăia în vîrful muntelui şi la propriu şi la figurat. Visa că în America umblă cîinii cu covrigi în coadă, aşa că hotărăsc să pornească într-acolo. Peripeţii hilaro-amoroase pe vapor şi un tratament pe cinste aplicat la intrarea în SUA: cu toţii trebuie să se dovedească suficient de capabili mental pentru a merita să rămînă în Noua Lume, căci, precum molimele, prostia putea fi o boală contagioasă şi răvăşitoare în teritoriu. O spumoasă punere în scenă - în partea a doua a poveştii, cu precădere, - despre ciocnirea mentalităţilor, despre moravuri şi metehne ieşită din mîna lui Emanuele Crialese. Nuovomondo a încheiat TIFF-ul în mod oficial. Deşi mai era un film de văzut duminică seara, The Science of Sleep al extravagantului, oniricului Michel Gondry, am ales să ieşim la o bere şi o poveste, în grup restrîns. Am depănat bucuriile şi plăcerile festivalului. Ale mele am să le scriu mai jos. La final concluzia era că în Cluj fierbe cinefilia, TIFF colectînd întreaga ei frumuseţe de peste an. În timpul TIFF, Clujul este un perpetuu Revelion. Pentru un an mai bun, ar trebui să încercaţi sărbătoarea TIFF!


3. Top TIFF

Sus:
432 - un film despre solidaritate şi umanism, valori uitate dincolo, în Epoca de Aur.
Restul e tăcere - un film care însumează toată magia unui cinema contemporan, într-un proiect realizat în timpii şi formulele începuturilor rememorate ca poveste.
Antena - o bijuterie de nouăzeci de minute care face să strălucească istoria cinematografiei.

Jos:
Îngerul necesar - o fiertură la plic, unde erau ingrediente Lynch şi Fincher; după o reţetă lipsită de discernămînt dramatic, coeziune internă şi miză cinematografică.
Puffball - un Înger necesar britanic... ba nu, e un Şi totul era nimic britanic!

Hors-classification:
California Dreamin' - spectacol nesfîrşit!
INLAND EMPIRE - un proiect artistic dificil de cuantificat şi de aşezat între filme, datorită unicităţii sale în cinematografie.