Dezamăgirile se vindecă repede la TIFF - TIFF 2007

Festivalul Internaţional de Film Transilvania a dat iarăşi lovitura. Aflat la cea de-a şasea ediţie, cel mai important festival de acest tip din România se desfăşoară în premieră anul acesta simultan la Cluj-Napoca şi la Sibiu, Capitala Culturală Europeană 2007. Evenimentele speciale sînt de ambele părţi de neratat, iar unele dintre filmele selectate sînt ele însele un eveniment.

Chiar şi promo-ul festivalului (un clip de jumătate de minut) e probabil cel mai bun de pînă acum. Realizat tot de Radu Muntean, clipul prezintă un casting de Nosferatu/ Dracula, la care apare chiar împieliţatul în persoană, un tip docil, ba chiar puţin peltic (din cauza colţilor imenşi), dar cu o umbră de două ori mai înaltă decît el, care-l dă de gol. El e originalul, şi noi îl avem, cam asta e ideea. Pe lîngă vampir, mai avem la această ediţie şi Palme d'Or-ul 2007, tot original, venit direct de la Cannes, adică 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile, în regia lui Cristian Mungiu.

Filmul a deschis vineri, 1 iunie, TIFF-ul clujean, într-o sală de cinema de 1.000 de locuri, în care alte 400 de persoane au stat în picioare sau pe jos, pe scări. La final, minute întregi de aplauze au confirmat o performanţă cinematografică pe care ne-o doream de mult, dar în care nu credeam foarte tare. 432 nu e încă un film despre comunism, pentru simplul motiv că perioada respectivă e doar decor, prim-planul constituindu-l însuşi spaţiul intim al personajelor, reacţiile lor într-o situaţie limită, motivaţiile, alegerile lor. "Curăţînd" filmul de orice dezvoltări inutile ale intrigii (de altfel, trama e foarte simplă: în ultimii ani ai comunismului, o studentă vrea să facă avort, iar cea mai bună prietenă a ei o ajută), Mungiu reuşeşte să-şi expună personajele à nu, eliberîndu-le de greutatea unei judecăţi venite din exterior. Ele sînt ceea ce fac şi ceea ce spun, iar chestionarea umanităţii lor (sau lipsei lor de umanitate) îi revine fiecărui spectator în parte. Unele cadre sînt atît de lungi, încît ai impresia că eşti la teatru, martor pe viu al unei drame de conştiinţă.

Condamnarea comunismului se face la Mungiu prin sancţionarea unui anumit mod de gîndire, a pasivităţii şi a morţii gîndirii. Victima, aşa cum afirma regizorul la conferinţa de presă, nu este Găbiţa (personajul fragil al Laurei Vasiliu), fata care face avortul, ci Otilia, prietena ei (jucată răvăşitor de Anamaria Marinca), singura care conştientizează drama, singura care ştie ce i se întîmplă şi ce trebuie să suporte. Pe lîngă interpretarea formidabilă a celor două actriţe, cea a lui Vlad Ivanov (Domnul Bebe din film, ginecologul), terifiant de veridică, vine să completeze galeria portretelor din comunism. Fără torţionari, deţinuţi, securişti sau turnători. Doar indivizi ca oricare alţii, împărţiţi, în mod ciudat, între bestii, aproape-oameni şi oameni. Pînă la urmă, 432 este şi un film despre prietenie, despre resursele neaşteptate de omenie pe care, dacă facem un efort considerabil, le putem găsi în noi.


Puffball, în premieră mondială

Asta a fost prima zi de TIFF, aşa încît toate filmele care au urmat au fost puse de fiecare dată în balanţă cu 432. A doua zi, sîmbătă, 2 iunie, a stat sub semnul premierei mondiale a filmului I Really Hate My Job (tradus destul de dubios: Am o slujbă naşpa rău), regizat de Oliver Parker, cu Oana Pellea şi Alexandra Maria Lara (ei, fie, şi cu Neve Campbell şi Shirley Henderson). Acţiunea filmului se petrece într-o singură seară, într-un bar din Soho, protagoniste fiind 5 angajate care îşi urăsc locul de muncă. O comedie jenantă, cu gaguri stupide şi psihologie de Hallmark, din care nu mai poţi salva decît, evident, jocul nebunesc al Oanei Pellea (primul ei rol de comedie într-un film), care interpretează o foarte temperamentală sud-americancă de stînga, şi cel al Alexandrei Maria Lara, destul de surprinzătoare în postura de chelneriţă-studentă la Arte şi cam săracă cu duhul. Premiera a beneficiat de prezenţa celor două actriţe, a regizorului şi a scenaristei (care a fost şi ea chelneriţă vreo 10 ani, lucru care însă nu e o scuză).

O altă premieră mondială a umplut sala celui mai mare cinematograf din Cluj - Puffball, în regia britanicului Nicolas Roeg, legendarul director de imagine al unor filme precum Dr. Zhivago sau Fahrenheit 451. Puffball e un film destul de ciudat, cu magie neagră, instincte dezlănţuite, obsesii şi dureri nevindecabile, un film în care iubirea învinge pînă la urmă, cam neconvingător şi patetic. În loc de plăcerea de a vedea un film pentru prima dată în lume ("un gest de cinema pur", aşa cum precizează foarte bine AperiTIFF-ul, nr. 3), rămîne dezamăgirea de a fi spectator al unui film nesurprinzător şi monoton.


Un festival care a depăşit estimările iniţiale

Dezamăgirile se vindecă însă repede la TIFF. Cu 160 de filme din 39 de ţări, cu două master class-uri de excepţie (criticul de film David Robinson şi Wibeke Windelov, producătoarea unora dintre filmele lui Lars von Trier), cu evenimente adiacente (Let's Go Digital sau Campania de strîngere de fonduri "Împreună pentru Muzeu"), lansări de carte, dezbateri şi, evident, petreceri. Răsfoind însă programul festivalului, dai din 5 în 5 filme peste unul şoc, cu scene dintr-alea şi dintr-alelalte, experienţe-limită etc. Şi deşi genul ăsta de filme poate părea copleşitor ca număr, în realitate nu e aşa. Un spectator mai la locul lui îşi poate alege traseul personal la TIFF fără incidente (deşi tocmai incidentele fac diferenţa; de exemplu, alergînd de la un cinema la altul, am confundat filmele şi am ajuns în mijlocul proiecţiei scurtmetrajelor de groază, drept care am închis ochii cu îndărătnicie vreo 10 minute), la fel cum unul "nelalocul lui" îşi poate umple zilele de festival numai cu şocuri.

Dintre filmele din compeţiţie pe care le-am văzut pînă acum, în afară de 432, trebuie neapărat să menţionez Antena (Argentina, 2007, regia Esteban Sapir), un film alb-negru (aproape) mut, omagiu adus unor regizori ca Lang, Murnau sau Méliès. Antena e o distopie fantastică, tulburătoare şi comică, despre un oraş în care locuitorilor li s-au furat vocile şi urmează să li se fure şi cuvintele. Iar dintre filmele în afara competiţiei, mă opresc la Euforia (Rusia, 2006, regia Ivan Vyrypayev), despre care spun doar că e splendid vizual, foarte bine jucat şi emoţionant.

Bref, anul ăsta TIFF-ul a fost un festival viu, care a depăşit estimările iniţiale - peste 55.000 de spectatori, la Cluj şi Sibiu.