TIFF-ul meu, plăcerea mea

Filmele-şoc, bântuite de violenţe şi cruzimi greu de imaginat, s-au înmulţit de la o ediţie la alta a TIFF-ului. Se pare că nici ediţia a şasea nu a dus lipsă de aşa ceva. Poate că pornind de la selecţia făcută vine şi avertizarea voalată a organizatorilor. Am înţeles din spotul festivalului din acest an că în cinematografie vampirii au proliferat mai ceva ca în literatură. Câteva dintre cele mai răsărite copii imprimate pe celuloid au venit în Ţara lui Dracula la un casting, împreună cu Nosferatu, alias Gabriel Spahiu. La controlul preliminar, înainte de intrarea în competiţie, vampirii au fost măsuraţi la lungimea unghiilor, a caninilor şi, probabil, a mantiei negre. Toate la fel de fioroase ca şi hidoşenia fizionomiei. Degeaba. Bagheta magică a lui Bram Stoker a alungat într-o clipă pe toţi concurenţii aliniaţi în sala de aşteptare pe o banchetă. "Noi avem originalul!" am aruncat cu un aer de superioritate peste umăr, lăsându-i cu ochii în soare pe cei mai temuţi specialişti în domeniu. Care domeniu? Vampirismul tehnico-administrativ la vertebratele deformate de miturile găunoase ale actualităţii trecute cu vederea.

În ciuda acestui fioros prolog şi a predicţiilor spăimoase şoptite în ureche de binevoitori, bogata recoltă de filme a permis fiecăruia să aibă o percepţie subiectivă asupra unui festival bicefal (Cluj - Sibiu), percepţie marcată de filmele văzute. Sintezele criticilor nu prea sunt luate în considerate în acest caz. Fiecare a văzut un calup de filme: unele mai bune, altele mai puţin bune. Cărarea mea singuratică prin hăţişul de pelicule a evitat în general grozăviile, şocurile electrice, proiecţiile scandaloase (câte or fi fost). Şi asta, aş spune, nu neapărat premeditat, ci pentru că aşa s-a nimerit. Zvonurile m-au avertizat, de pildă, că sunt multe filme gay. N-am văzut niciunul. AperiTIFF-ul <>nobr>mi-a atras atenţia asupra filmelor horror cu monştri, bizarerii şi nu le-am pus pe agendă pentru că am reţinerile mele de cinefil cu pretenţii. Ba mai mult, nu m-au atras anul acesta nici monştrii sacri al filmului prezenţi la Cluj, deşi pentru Franco Nero am o simpatie vecină cu admiraţia netrâmbiţată.

Un dinte mai puţin carnasier îmi luceşte sub aparenta bonomie de spectator mulţumit atunci când dau de prezentări bombastice de filme ce îmbracă în poleială neghina mediocrităţii sau când de pe poziţia autorităţii supreme se fac trimiteri nepotrivite spre repere culturale majore. Managementul cultural a prins aripi, e drept şi organizatorii ştiu să-l practice din ce în ce mai bine. Tonul e convingător pentru toate titlurile cuprinse în programul festivalului. Neconcordanţa dintre prezentare şi realitate vine în timpul vizionării sau la sfârşitul acesteia. De pildă, nimic beckettian în dialogul dintre cei doi protagonişti din filmul lui Matías Bize (Chile) En la cama / În pat, deşi se fac trimiteri spre dramaturgul irlandez. În locul stranietăţii din teatrul lui Beckett, avem aici un dialog foarte firesc între doi parteneri de sex într-un motel din Santiago. Adevărul gol-goluţ, tras în replici de o mare sinceritate şi savoare, despre un tată cu doi copii şi o femeie care urmează să se căsătorească, desigur, nu cu bărbatul întâlnit întâmplător, căruia i se confesează. Alte trimiteri spre Fritz Lang şi Murnau (pică dinţii vampirilor la auzul acestor nume!) se fac vizavi de Antena argentinianului Estaban Sapir, de data asta motivat şi competent, fără să ni se sufle că ar fi şi uşor vetust ca manieră narativă. Unii au văzut în Antena "film pur".

TIFF-ul 2007 înseamnă pentru mine revelaţia de a simţi importanţa faptului că am intrat cu zestrea noastră spirituală în lumea filmului european. 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile devine un nucleu ce statuează poziţia filmului românesc. În jurul lui gravitează maiestuos California Dreamin' (nesfârşit) şi Restul e tăcere al lui Nae Caranfil. Sensibil la orice aluzie legată de România, includ aici prezenţa noastră în spaţiul social european prin filme ca Cover Boy / Fotomodelul al italianului Carmine Amoroso, a cărui acţiune începe în România, folosind imagini despre revoluţia română într-un puzzle al realităţilor socio-politice din statele totalitare de la sfârşitul secolului trecut şi La vraie vie est ailleurs / Viaţa în altă parte al elveţianului Frederic Cohoffat, unde o aventurieră vrea pur şi simplu să meargă cu trenul la Bucureşti. Decizia destinaţiei fiind aleatorie, replica mi-a amintit de vînzătoarea de antichităţi din Blow Up-ul lui Antonioni care îşi dorea să călătorească în Nepal.

Menţiune specială pentru scenariul atât de bine închegat al filmului Klopka / Capcana (Serbia), şi interpretarea lui Nebojsa Glogovac. Păcat că nu se numără printre premianţii ediţiei. Merita.

Ca să merg mai departe pe ideea subiectivismului adoptat, spun şi cred, la final de festival, că fiecare îşi alege TIFF-ul care îi place şi pe care îl merită. Afirmaţia rămâne valabilă atâta timp cât invitaţiile din program nu te orientează greşit ca să-ţi deplângi dezamăgirea că ai fost derutat. Varianta aleasă de mine în acest an pot spune că nu m-a dezamăgit.