E foarte simplu să afirmi că Nicolas Roeg este unul dintre cei mai atipici / subestimaţi / interesanţi regizori dintotdeauna. E niţel mai greu s-o demonstrezi, mai ales că istoria, în special cea recentă, vrea să te contrazică.
De fapt, cariera cinematografică a britanicului se poate împărţi, perfect matematic (şi perfect ironic, dacă ne gândim la spiritul rebel şi aplecarea spre de-construcţii) pe decenii, cinci la număr, cum nu se poate mai diferite (tematic, valoric) şi înspăimântător de inegale. În anii '50, Roeg (nota bene, fără să calce vreodată la şcoala de film!) a trecut de la asistent de montaj la asistent de cameră, focus puller sau operator la echipa secundă pentru titluri mai mult sau mai puţin faimoase: Calling Bulldog Drumond (1951), Bhowani Junction (1956), Tarzan's Greatest Adventure (1959). În anii '60, viitorul cineast devine director de imagine cu acte în regulă (Jazz Boat, 1960). Avea să filmeze cu nume mari (Clive Donner - The Caretaker, 1963, Roger Corman - The Masque of the Red Death, 1964), avea să se certe cu nume şi mai mari (David Lean l-a dat afară de la Doctor Zhivago, 1965), avea să se împrietenească cu nume foarte mari (Truffaut l-a chemat să filmeze Fahrenheit 451, în 1966) şi avea să revoluţioneze (cuvânt des folosit, n-am ce face) domeniul de cel puţin două ori, odată cu clasic / picturalul Far from the Madding Crowd (John Schlesinger, 1967) şi a doua oară cu extravagant/psihedelicul (şi pe nedrept uitatul) Petulia (Richard Lester, 1968).
În anii '70, numele lui Roeg devine sinonim cu cinema-ul abstract / expresionist... Performance a "văzut" întunericul sălilor de cinema pe 3 august 1970, după doi ani în care distribuitorii americani s-au străduit să-l ciopârţească, între două spălături stomacale. Povestea aparent banală a gangsterului sadic (James Fox) care se refugiază în pivniţa unui rock-star retras (Mick Jagger) se transforma, sub ochii curioşilor norocoşi, într-o mostră de cinema transcedental împănat cu aluzii borgesiene, un soi de videoclip avant la lettre, violent, sexual şi decadent - cât priveşte mistica fracturată a schimbului de personalitate dintre protagonişti, ea a devenit în timp la fel de legendară ca şi filmul. Ale cărui merite sunt împărţite (dezbaterea continuă şi azi) între regizorul / scenarist Donald Cammell (pictor nebun cu destin tragic - s-a sinucis în 1996) şi Roeg, creditat co-regizor şi director de imagine. Obsesiile bolnave marca Donald C. notwithstanding, e de ajuns să priveşti titlurile următoare semnate solo de Roeg pentru a regăsi aceeaşi tehnică a montajului (cross-cutting temporal), acelaşi stil vizual (zoom-uri orbitori de lungi), aceeaşi poezie sordidă şi durere splendidă: Walkabout (1971), călătorie iniţiatică prin deşertul australian, deopotrivă manifest trist anti-civilizaţie; Don't Look Now (1973), shocker-cult după Daphne du Maurier, ridicat de regizor la rang de tragedie montată sublim într-o Veneţie cu aer de morgă; The Man Who Fell to Earth (1976), combinaţie apocaliptic / revoluţionară de parabolă SF, metaforă americană, satiră anti-consumerism şi poveste de dragoste imposibilă, cu David Bowie în rolul vieţii; Bad Timing (1980), poveste de dragoste fragmentat / maladivă "setată" în Viena, unde Theresa Russell (viitoare soţie) explodează, pur şi simplu, la primul rol pe marele ecran şi unde Art Garfunkel (din nou un muzician!) face implozie, a cărei structură temporală poate sta cu mândrie alături de experimentele de demult ale unor Resnais sau Godard.
În anii '80 regizorul se mulţumeşte să-şi privească suveran influenţele (de la Lynch la Gilliam) şi să provoace mai mult sau mai puţin incandescent: Eureka (1984), Insignificance (1985), Castaway (1986), Track 29 (1988) sunt tot atâtea rateuri fascinante, apărate ici şi colo (Insignificance, bunăoară, îmi pare o bijuterie) cu mai mult sau mai puţină înverşunare. În anii '90 cineastul lucrează mai puţin în cinema (straniul The Witches, 1990) şi mai mult în TV (Heart of Darkness, după Joseph Conrad, 1994), şi te întrebi ce s-a întâmplat cu omul căruia în deceniul opt nu-i puteai spune altfel decât inovator, vizionar, (din nou) revoluţionar... În această vară, Nicolas Roeg revine (după aproape 10 ani) cu thrillerul ocult Puffball, de la montaj direct la TIFF. E o întâlnire la care merg cu teamă, dar pe care nu concep s-o ratez.