E clar, am o problemă cu felul de a cânta al cvartetului "Belcea": nu-l înţeleg şi de aceea nu mă convinge, ba chiar mă irită, uneori. Am încercat să-mi verific această impresie, însă toată lumea cu care am stat de vorbă s-a străduit să mă lămurească: e vorba de o interpretare "modernă", pe care eu n-o accept deocamdată, dar cu timpul... Probabil n-au îndrăznit să-mi spună în faţă că sunt un ascultător mult prea conservator pentru a mai spera să mă acomodez cu noul curent interpretativ reprezentat de către cvartetul Belcea. Dacă ar fi aşa, ar trebui ca ori de câte ori aud un cvartet de tineri (şi, slavă domnului, cunosc zeci de formaţii alcătuite din tineri instrumentişti, unele deja solid afirmate în viaţa muzicală internaţională) să simt acelaşi disconfort.
În cronica precedentă am "acuzat" cvartetul "Belcea" de manierism, justificându-mi aprecierea prin faptul că membrii lui păreau să fi preluat stilul baroc de interpretare şi să-l fi transferat tel quel (influenţaţi, desigur, de moda la ordinea zilei) în redarea lucrărilor clasice şi romantice. Cu singurul rezultat că toate muzicile ajunseseră să semene între ele şi ascultătorul mai puţin avizat putea crede că Bartok, Mozart sau Schubert au fost contemporani.
După ultimul concert de la Ateneu (23 iunie 2007, cu cvartete de Mozart, Ravel şi Beethoven), m-am gândit că n-ar strica să fac o comparaţie între cvartetul "Belcea" şi unul consacrat, "Alban Berg" de pildă, pentru a lămuri mai uşor lucrurile. Interpretările ansamblului vienez (înfiinţat în 1971 şi care intenţionează să-şi încheie cariera anul viitor), mai ales în Integrala cvartetelor beethoveniene, sunt considerate etalon de către critica mondială. Transcriu, mai jos, câteva observaţii personale, la îndemâna oricui are răbdarea necesară să compare cele două interpretări ale Cvartetului în fa major, op.59 nr.1 de Beethoven, prima din recitalul ce face obiectul cronicii de faţă, a doua de pe CD-urile cvartetului Alban Berg editate de casa EMI în anul 1999.
"Tinerii" din cvartetul "Belcea" îi imită pe "bătrânii" din "Alban Berg" în următoarele două aspecte interpretative importante: preferinţa pentru puternicele contraste dinamice (nuanţarea intensităţii sonore) şi pentru alternanţa programată între cântul robust şi cel de factură lirică. Cu diferenţa că "bătrânii" sunt mai ponderaţi în folosirea acestor mijloace stilistice. Se despart drastic unii de alţii în părerile asupra mişcării: "bătrânii" caută mereu unitatea tempourilor (logică din punct de vedere structural, zic eu), în timp ce "tinerii" prelungesc maniera contrastantă şi sub acest aspect, rărind exagerat mişcarea zonelor lente, dar şi decupând surprinzător (în prima parte), prin cezuri, continuitatea motivului care trece de la un instrument la altul, ceea ce duce, printre altele, la lungirea nejustificată a întregii părţi. Procedeul se repetă în partea secundă (chiar cu motivul principal) şi creează o senzaţie de artificialitate, ca întotdeauna când se abuzează de o găselniţă socotită foarte interesantă. Cel mai rău, însă, era concepută, de către "tineri", partea a treia, Adagio, acolo unde principiul contrastelor se aplica în detrimentul evident al sensului muzical. Tema şi variaţiile ei, expuse de prima vioară, deveniseră prilej pentru declararea unui sentimentalism dezabuzat, de neconceput în muzica lui Beethoven. Tempoul prea lent şi maniera romantico-expresionistă de frazare (şocantă, câteodată, şi în Cvartetul în re minor, KV 173 de Mozart, prima piesă a programului) mă fac să cred că de felul în care gândesc muzica instrumentiştii din cvartet e responsabilă mai cu seamă Corina Belcea. Părere pe care mi-a întărit-o şi redarea îndârjită a Cvartetului de coarde în fa major de Maurice Ravel, de asemenea nejustificată în raport cu sentimentul generat îndeobşte de muzica franceză impresionistă.
După părerea mea, cvartetul "Belcea" îşi caută încă un profil interpretativ propriu. Le urez să găsească unul cât mai natural!