Concert din muzică de bloc - Block Bach

Căldură sfredelitoare de iunie şi intenţia neabătută de a vedea, la Odeon, mult-anunţatul spectacol Block Bach. Zărit, razant, prin presă, interviuri cu Mazilu, Amir Kolben şi Gontz, canavale şi semnale, scrieri fel de fel. Totul în diagonală şi aproape ferindu-mă de ele, pentru că, dacă am şanse să văd spectacolul, nu citesc în avans prefaţa.

M-am pregătit pentru spectacol cu amintirea profesorului meu de estetică, Radu Cezar, dispărut de cîţiva ani, care ne tot vorbea de modul în care preparativele (îţi alegi ţinuta, care te introduce deja într-o ambianţă, îţi închei cămăşuţa, te îndrepţi spre sala de teatru, şi asta cu anumite aşteptări, gînduri ş.a.m.d.., ş.a.m.d.) fac parte din show şi contribuie masiv la receptarea estetică. Momentele evocate de Radu Cezar trebuiau să fie, negreşit, unele luminoase - ţinuta de gală, chipul radios, pasul festiv... Contrazicînd sistematic toate teoriile de gen, nici această zi nu a fost lipsită însă, în ordinea biografiei mele pricinoase, de peripeţii.

După ce am depăşit un taximetrist care conducea cu o mînă, pentru că pe stînga o avea în ghips (avea pînă şi o clientă), şi numeroşi motociclişti în armuri roşii şi negre, în dreptul casei de bilete văd, cu ochii ieşiţi din orbite ai motanului Tom: "Block Bach: E-P-U-I-Z-A-T!" (da, da, cu bold!). Gînduri repezi: "O să iau, în avans, la Un Tango Mas! Măcar n-am venit degeaba!". (Mă mir, dar, în sinea mea: la alte piese găsesc bilet chiar în ziua premierei, iar la Block Bach, de Dabija, ce se joacă de o lună...".) Citesc, afiş: "Un Tango Mas: E-P-U-I-Z-A-T!". La rînd, cineva cumpără bilete pentru 3 iulie. Imediat în faţa mea, altcineva pretinde: "Am sunat la casierie: două locuri X şi Y". Într-o doară, zic şi eu, cam neconvinsă, mai mult pentru coada din spate: "Un bilet rătăcit, astă-seară, aveţi?". "Dooooooo-uăăăă-suuuu-teeeee-zeeee-ceeee-miiiiii!", îmi ţipă casiera, cam razna, dar cumsecade, de la Odeon (pare să deţină propriul rol în teatru) şi-mi scrie pe bilet, mare: "1 SCAUN cu BANI".

Aşa se face că mi-am făcut apariţia în sală (la parter) cu un scaun pliant, înmînat de plasatoare, şi nu m-am putut împiedica să-mi amintesc un clişeu străvechi, de bloc: scăunelul de la lapte. În plus, părea, în mod caraghios, că mi l-am adus de acasă. Am surîs nevăzut şi-am dat drumul spectacolului.

O casă a scărilor pe două etaje, în care, pe paliere diferite, ne aşteaptă cele patru personaje aflate în căutarea lui Bach: o fată bătrînă (Coca Bloos), de modă veche şi cam ţicnită, care plimbă un căţel imaginar şi adună praf de stele în poşetă (dar poşeta ei e şi o armă, una foarte albă!), o divă de cartier, frumoasa mironosiţă căreia i se face curte şi cochetează, mai nu vrea, mai se lasă (Monica Petrică), tînărul frumos, BCBG, care o curtează (Răzvan Mazilu), băiatul de gang, insolent şi dansator de break electric (CRBL). Cu toţii - captivi într-o cuşcă de bloc. Îşi încep dimineaţa coborînd scările, descriind, teleghidaţi, trasee, linii care se intersectează cînd şi cînd, fără ca ei să interacţioneze cu adevărat. Fiecare îşi construieşte portretul şi povestea, personalităţi foarte limpezi şi distincte.

Benzi video cu ferestre de bloc (jur că era blocul meu!), cu antene de satelit şi aparate de aer condiţionat în fereşti, balcoane închise cu sticlă, balcoane închise cu pînză de cort, cîte o siluetă în geam, lumini ce se aprind, lumini ce se sting, imagini animate de personaje cu mişcări sacadate, ca acelea, întrerupte, văzute prin webcam). Benzi de ferestre (cîte un etaj şi cîte o coloană) ce alunecă pe ecran ca într-un cub Rubik. Atmosferă irespirabilă, Mazilu îşi acoperă mereu gura, iar atunci cînd strigă (mut, ca în Munch), şi-o astupă cu propria cămaşă.

Magazine, oameni cu sacoşe, ferestre, încăperi (imagini de apartament se rotesc în fundal, scoţînd la iveală îngustimi în care se strecoară portrete în peniţă, biblioteci, televizoare redînd curse atletice de pistă - un mic gînd ironic spre Leni Riefenstahl, cînd îmi amintesc de tandemul CRBL-Mazilu pe banda de alergare, pe o muzică triumfală, grandioasă - bucătării, pereţi, siluete, vieţi). Sunete ale cartierului, ale oraşului: claxoane, alarme auto, sirene, scrîşnete de roţi devin coloană sonoră pentru cuplul Petrică-Mazilu: dansuri fără muzică, aidoma Verei Mantero dansînd pe un text în lectura lui Deleuze. Dans pasional bine temperat, cu mişcări carfologice ale degetelor (Monica Petrică-Răzvan Mazilu), erotismul so urban al gesturilor lor. CRBL, plin de tatuaje, exponentul găştii, de strajă la intrarea în orice bloc. Coca Bloos şi coregrafia comică a paşilor ei, a rochiei, a poşetei vintage, a oului fiert, degustat pe marginea scenei (care mi-a amintit de Dan Stanciu şi omul văzut de el pe cînd mînca un ou fiert în autobuz, care mi-a amintit şi el de omul văzut de mine tăindu-şi unghiile în troleul 69). Ferestrele din proiecţii (faguri cenuşii) devin, spre final, mai multe şi mai mici. Orizontul nu se mai zăreşte deloc, blocul e o scară pînă la cer.

Ce caută Bach în toată această poveste? Pare salvatorul fiecăruia dintre noi. Muzica lui e ploaia care spală noroiul, e sunetul care şterge zgomotul, e iubirea care răspunde ostilităţii, antidotul oricărei orori. Concerte brandenburgice, Patimi, Magnificat, Variaţiuni Goldberg şi multe altele.

P.S.: La ieşire, pe stradă, m-a depăşit, alergînd, însuşi CRBL, în costum de scenă (un maiou şi blue-jeans). S-a aflat în cîmpul meu vizual de pe Academiei pînă cînd a dispărut după zidul fostei BCU, spre Hilton. Blocul Hilton. Întorcîndu-mă acasă, mi-a fost dat să văd, dar nimeni n-o să mă creadă: mari adunări gălăgioase în faţa caselor lor, pe Mircea Vulcănescu şi în Piaţa Virgiliu, mulţi oameni jucîndu-se cu sau hrănind cîini, o păpuşă fără picioare, spînzurată (la propriu, chiar atîrna de o sfoară, din creştet) de un copac, la Răzoare, două dube pe care scria mare: "PERICOL BIOLOGIC", în faţa sinistrului restaurant "Favorit", cozi la "La mama" şi "Hard rock café", şi, că tot s-a lansat proiectul T.U.B. (şi camerele lui urbane), acest straniu primar Poteraş, lucrînd asiduu la lărgirea carosabilului din Drumul Taberei, prin defrişarea benzii verzi dintre trotuar şi şosea. Blocul este totul şi totul este bloc.

Şi, dacă îmi este permis, dedic aceste impresii prietenului meu S.R., proaspăt absolvent, acum exact o săptămînă, al unei prestigioase şcoli rabinice din New York. După cum îi cunosc delicateţea şi discreţia, îl rog să mă ierte că l-am pomenit, fie doar şi cu iniţialele sale.

Regia: Alexandru Dabija
Coregrafia: Răzvan Mazilu, Amir Kolben
Scenografia: Alexandru Dabija, Laura Paraschiv
Visuals: Casa Gontz (ca şi la E doar sfîrşitul lumii - excelent!)
Muzica. J.S. Bach
Cu: Răzvan Mazilu, Monica Petrică, Coca Bloos, CRBL.

(17 iunie 2007)