Nu asupra filmelor studenţeşti o să mă opresc în numărul de faţă, ci asupra unei alte perioade care mi se pare mult mai interesantă în evoluţia unui regizor: debutul în lungmetraj. Este faza de trecere pentru mulţi de la formare/studenţie (aproape întotdeauna filmele de studenţie fiind scurtmetraje) la maturitate, orice regizor visând ca în cele din urmă să realizeze lungmetraj de ficţiune, aşa cum orice prozator visează ca, până la urmă, să scrie roman. Două foarte incitante lungmetraje de debut au fost lansate de curând în cinematografele româneşti. Marfa şi banii e unul din puţinele lungmetrajele româneşti din ultimul deceniu ce va rezista fără rezerve şi unul din cele doar câteva (până-n 10-15) din întreaga istorie a filmului românesc. Marfa şi banii nu doar pare un film de valoare pentru că, e drept, îi e favorabilă conjunctura (vine să contribuie la a umple un vid cinematografic, pe care câteva filme proaste, câteva medii şi unul-două bune nu aveau cum să-l astupe), ci este cu adevărat un film de rezistenţă, fiind din capul locului altceva în peisajul cinematografic românesc.
Dacă menţionez faptul că regizorul filmului - Cristi Puiu - a făcut studii de cinema într-o altă şcoală decât cea românească de film (mai precis în Elveţia), atunci lucrurile se clarifică. Pentru că distanţa este evidentă şi zdrobitoare: ajunge o simplă comparaţie între Marfa şi banii (care e, evident, un film de "tinereţe") şi scurt-metrajele studenţilor uneatecişti, pentru ca afirmaţia de mai sus să se dovedească adevărată. Aşa cum e de ajuns o simplă comparaţie între filmele româneşti şi cele străine din festivalul studenţesc CineMAiubit, de exemplu. Diferenţa dintre studenţi nu e doar tehnică, deci de formă (cum ar fi mai comod de crezut), ci de fond şi în primul rând de cultură în general şi cultură cinematografică în special. Revenind la Marfa şi banii, filmul e uimitor de proaspăt şi tineresc pe de o parte, şi matur pentru un film de debut pe de altă parte. Marfa şi banii a fost comparat cu Duel, filmul TV al lui Spielberg din 1971 şi unul din primele lui lungmetraje, pentru că forma celor două (road-movie uşor absurd primul şi de un absurd ceva mai intens al doilea) favoriza comparaţia. Dincolo de formă însă, comparaţia se poate face şi la un alt nivel: tocmai amestecul de care vorbeam, de tinereţe (cu gustul pentru experiment) şi maturitate. Iar un alt film cu care, din acelaşi punct de vedere, aş face comparaţia e lungmetrajul de debut al lui Lynch - Eraserhead, din 1977.
Dar comparaţia se poate face la fel de bine, tot din perspectiva melanjului amintit, cu celălalt film de debut de care spuneam că a fost lansat de curând în România - The Virgin Suicides (1999). Sofia Coppola, regizoarea, nu e alta decât fiica lui Francis Ford, iar şcoala de cinema pe care a făcut-o e cu totul alta: cea a tradiţiei. Studenţia în film şi-a început-o de fapt de când era copil, petrecându-şi mult timp pe platourile de filmare: "Toată familia mea lucrează în cinema şi nu vorbeşte decât despre cinema. [?] pot să spun că am douăzeci de ani de ucenicie în cinema". Tuşa absurdă e prezentă şi în The Virgin Suicides: patru adolescente surori dintr-un orăşel, în anii '70, cu principii inebranlabile, se sinucid datorită constrângerilor şi terorii puritane a părinţilor, bulversând viaţa calmă a locuitorilor şi în special marcând-o pe cea a colegilor. Atmosfera e foarte reuşită (contribuie din plin şi muzica grupului Air) - amestec de fatalitate, resemnare, inconştienţă şi spirit de frondă (deşi sechestrate, cele trei surori ce se vor sinucide împreună în final nu încetează să se comporte "scandalos" şi să-i aţâţe fără false pudori pe băieţii de vârsta lor). Jocul tragic-absurd continuă, excelent gradat, până în momentul deznodământului. Sinuciderea fetelor n-are nimic logic, pentru că regulile ce li se impun sunt ilogice. Sau poate că tocmai prin această prismă sinuciderea lor devine legitimă şi, deci, logică. The Virgin Suicides este, în ansamblu, un film foarte bine condus, matur şi tineresc în egală măsură, căruia amprentele experimentale îi dau savoarea necomercialului şi a filmului făcut din convingere. Cu nimic mai prejos decât Marfa şi banii. Şi vice versa.