Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Festivaluri de film: polonez şi grecesc, în 2001


Revista 22, ianuarie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Din Polonia...

Dintre ultimele evenimente cinematografice ale anului trecut (Festivalul Dakino, CineMAiubit, ciclul de film latino-american de la Casa Americii Latine...), se detaşează net o retrospectivă organizată de Institutul Polonez la Cinemateca Română, dedicată unui regizor polonez mai puţin cunoscut în România, dar care a marcat cinematograful, atât polonez, cât şi european: Jerzy Skolimowski.

Înfiinţat acum câteva luni, Institutul Polonez din Bucureşti are deja o activitate culturală intensă, inclusiv numeroase proiecte de retrospective cinematografice. Cea dedicată lui Skolimowski e cât se poate de binevenită, puţine din titlurile regizorului fiind cunoscute în România. În ultimii ani, au fost programate la televiziunile româneşti Ferdydurke (1992) - o adaptare a lui Skolimowski, realizată în Marea Britanie, după romanul omonim al lui Gombrowicz şi nu foarte reuşită, punând accentul mai ales pe plăcerea de a intriga la nivel vizual-formal, fără descifrarea prea în amănunt a concepţiilor gombrowicziene despre forma care e modelată de relaţiile cu cei din jur; şi unul din filmele lui de emigrant - Moonlighting (1982) - premiat pentru cel mai bun scenariu, la Cannes, despre condiţia emigrantului, în care se regăsesc teme timpurii din filmografia regizorului.
Lungmetrajul său de debut, filmat încă din timpul facultăţii, Rysopis / Semnalmente (1964), cu care s-a deschis retrospectiva, în prezenţa regizorului, a fost o revelaţie - un ton uimitor de proaspăt pentru acea perioadă şi un film uimitor de matur pentru un student de 25-26 de ani. Filmul găseşte un echilibru perfect între confuzia interioară a studentului care e personajul principal (interpretat de însuşi Skolimowski) şi transpunerea cinematografică a rătăcirii acestuia. E genul de film în care nu se-ntâmplă nimic anume, dar tot timpul se petrece câte ceva - film fără fir narativ şi de aceea pariu foarte greu de câştigat.

Pariul e câştigat însă şi de următorul film al regizorului şi care e continuarea primului - Walkover (1965), când studentul, câţiva ani mai târziu, fusese obligat să-şi abandoneze studiile (interpretat tot de Skolimowski) şi trebuie să plece în armată. Filmul e din nou uimitor prin permanenţa mişcării şi a confuziei - încercarea de a pune totul la punct în doar câteva ore, înainte de o plecare lungă. Sentimentul rătăcirii e iarăşi omniprezent şi un anume mal de vivre pare definitiv instaurat pe ecran - tristeţe ce vine din negăsirea de sine, dintr-o continuă căutare şi mai ales din sentimentul (care, undeva, în adânc, este convingere) că această căutare nu se va solda niciodată cu o găsire.
În locul următorului film - Bariera / Barrier, din 1966, a fost proiectat, din greşeala Cinematecii, un alt film cu acelaşi nume, însă bulgăresc, din 1979, în regia lui Hristo Hristov. E adevărat că n-a fost deloc prost, dar gafa rămâne gafă, iar greşeala (prea des repetate, "accidentele" Cinematecii, care au ajuns să nu mai fie accidente, ci regulă) deloc flatantă.

Rece do gory / Mâinile sus (1981) a fost prezentat, iarăşi prin infinita amabilitate a Cinematecii, în versiune originală fără nici un fel de traducere - nici subtitluri, nici simultană, astfel că dialogurile au fost inaccesibile necunoscătorilor limbii polone. Oricum, e remarcabil că nimeni nu a părăsit sala - filmul e singular în epoca respectivă şi formal (o inventivitate vizuală ieşită din comun şi un simţ cinematografic de excepţie), şi ca mesaj - o profundă şi neortodoxă reflecţie asupra istoriei şi a individului supus acesteia (aşa cum aveam să aflu din sinopsisurile citite ulterior). Rămân antologice şi întipărite în minte mai ales scenele din vagonul încuiat, plin cu lumânări şi cu victime ale stalinismului, sau cele cu prăbuşirea portretului lui Stalin. Filmul a fost o revelaţie în mediul cinematografic, dar în acelaşi timp a determinat autorităţile comuniste să-i retragă dreptul de a filma lui Skolimowski, această decizie determinând emigrarea regizorului, care se stabileşte şi lucrează în Marea Britanie.

Aici realizase deja The Shout / Strigătul, în 1979 - Marele Premiu al Juriului la Cannes - poveste stranie despre un bărbat care a trăit 18 ani printre aborigenii australieni şi de la care a învăţat multe vrăji şi lucruri neobişnuite. Printre aceste învăţăminte - un strigăt care poate ucide orice fiinţă vie pe o rază mare în jurul celui ce ştie să-l scoată. Personajul cu pricina îşi foloseşte cunoştinţele pentru a se strecura într-o casă izolată din Devon, a-l îndepărta pe soţ - un compozitor, şi a pune stăpânire pe soţie şi cămin. Povestea e pigmentată cu imagini de la un azil de nebuni din apropiere şi de încercările compozitorului de a descoperi şi folosi în muzica lui sunete cât mai naturale. Filmul suferă de o anume incoerenţă (caracteristică multora din filmele lui Skolimowski, dar prea evidentă aici), dar e, dincolo de aceasta, o explorare plină de efect a unui univers straniu şi oprimant, la limita concentraţionarului. Iar imaginile dunelor şi a compozitorului alergând peste ele sau secvenţele strigătului (terifiant) şi a animalelor moarte din urma acestuia persistă obsesiv, ca şi finalul grotesc-absurd.

La fel cum persistă pe retină cadrele luate cu filtru roşu din Success Is the Best Revenge / Succesul e cea mai bună răzbunare (1984) - film realizat tot în UK şi axat pe două teme principale: condiţia imigrantului polonez în Anglia (temă prezentă în mai multe din filmele lui Skolimowski), pe de o parte, şi relaţia dintre un regizor de teatru talentat şi apreciat, cu familia lui, pe de altă parte. Success Is the Best Revenge e un film nu foarte împlinit, se pierde în încercarea de a atinge prea multe ţinte: cele două teme principale amintite, la care se adaugă scene-comentariu la situaţia politică din Polonia regimului comunist (scene care amintesc de Mâinile sus) care, la rândul lor, sunt folosite într-un spectacol de anvergură montat de regizorul de teatru. Nu lipsesc interogaţiile asupra condiţiei artistului şi a sensului artei - tot acest amalgam de teme şi idei e greu de închegat într-un tot unitar, iar experienţa nu-i reuşeşte lui Skolimowski. Filmul are, totuşi, un anume liant, nu e total dezlânat, în tonul caracteristic regizorului şi-n trecerea, de asemenea caracteristică, destul de deconcertantă între unele scene.

Ultimul dintre filmele prezentate în retrospectivă - The Adventures of Gérard / Aventurile lui Gérard (1970), turnat tot în Anglia, după romanul lui Sir Arthur Conan Doyle, dincolo de copia foarte uzată a Arhivei Naţionale de Filme, e un titlu de mâna a doua în filmografia lui Skolimowski - o ecranizare plină de umor şi o parodie destul de acidă a războiului şi vitejiilor napoleoniene în Spania, dar nu trece peste un anumit nivel de divertisment sau, poate, de curiozitate în încercarea altui gen.

Personalitatea lui Skolimowski e mult mai complexă - în afară de activitatea cinematografică (regizor, scenarist, actor), el a scos un volum de poezii în tinereţe, iar de un timp încoace pictează - cu ocazia deschiderii ciclului de la sfârşitul lui noiembrie, Institutul Polonez i-a prezentat şi un album de pictură. A făcut şi box (personajul din Walkover chiar asta face pentru a-şi câştiga existenţa), tot în tinereţe. Cel mai mare succes l-a avut însă în cinema (chiar dacă el se consideră pictor, înainte de a fi cineast), mai ales prin limbajul înnoitor pe care l-a cultivat în anii \'60-\'70.
O iniţiativă foarte meritorie a Institutului Polonez şi un contact foarte profitabil pentru cinefilii români, care au avut ocazia să-şi formeze o părere de ansamblu despre filmografia unui regizor original.

... în Grecia

Desfăşurate între 11 şi 16 decembrie la Cinematecă, Zilele Filmului Grec Contemporan au fost ultimul eveniment cinematografic al anului trecut, grupând 5 titluri din ultimii 10 ani (plus încă unul ce nu fusese anunţat, dar care a fost inclus ulterior), dintr-o selecţie mult mai largă şi promiţătoare, făcută de criticul de film Irina Coroiu (care, în deschidere, ar fi fost corect să fie măcar menţionată). Hades (1996), de Stelios Haralambopoulos - prezentat ca spectacol inaugural, e o călătorie cu valenţe iniţiatice, între fantastic/subconştient şi real/conştient. Scopurile călătoriei sunt/par multiple: căutare a sinelui, purificare prin diferite căi - totul sub pretextul investigării unei dispariţii. Filmul e destul de greoi, cu multe treceri bruşte (voite sau nu) de la o scenă la alta - scenele ce nu se leagă dau o senzaţie de confuz. Secvenţele cele mai percutante rămân cele ale întâlnirii cu pustnicul şi a încercării experienţelor legate de izolare şi sacrificare.

Eyewitness / Martor ocular (1993), de Markos Holevas, ce părea interesant, n-am reuşit să-l văd - "un straniu film despre forţa gândului, indirect despre responsabilitatea fiecărui individ faţă de sine şi faţă de cei din jur", e scris în caietul-program al Cinematecii. E delicios Peppermint (1999), de Costas Kapakas - o incursiune, sub forma unui larg flash-back, în lumea copilăriei, adolescenţei şi a primei tinereţi, cu un umor în stilul Nanei Djordjadze. Are farmecul aparte, ingenuitatea şi prospeţimea unei picturi naive şi te face să plonjezi într-o lume, feerică şi simplă/simplificată, a unei inocenţe pe care doar copilul de 3-4 ani o are. E o lume dinaintea descoperirii răului, a copilăriei omului şi a copilăriei omenirii, dinaintea şarpelui şi a mărului. Creşterea celor doi eroi (văr şi verişoară) se produce sub semnul aceleiaşi inocenţe, inocenţă ce e păstrată până târziu, în prima tinereţe. Chiar şi uşoara amărăciune a vârstei mature (timpul real) păstrează o doză de inconştienţă, perpetuată din timpurile vechi. Un film tonifiant şi de un optimism bazic, puternic tocmai prin faptul că e golit de orice complicaţii.

Tot o comedie e şi Ta chrysa ton Esperidon / Merele de aur din Grădina Hesperidelor (1997), de Sofia Papachristou, şi tot cu accente naive, dar şi cu o amprentă bufă. Umorul e însă mai puţin eficient. Eficiente sunt inserturile de animaţie, ce dau echilibru filmului şi-l păstrează în zona în care totul e luat à la lettre. O lume pestriţă, compusă din gangsteri, băieţi de cartier, negustoraşi prostuţi şi tipe trăznet, se învârte în jurul unui galben - piesă rară - furat dintr-un muzeu şi buclucaş precum bobul de piper din odaia împărătesei.

E destul de fad Zoi harissameni / O viaţă fermecată (1993), de Patrice Vivancos - călătorie înspre Columbia pentru a căuta Lâna de Aur, întruchipată în moştenitorul unei mari averi, care nu ştie de fericirea ce l-a lovit. Călătorie fatidică, în care îşi pierd viaţa aproape toţi călătorii, şi analiză de moravuri reuşită doar pe jumătate. Filmului îi lipseşte liantul, iar ritmul e destul de trenant. Cel mai interesant a fost însă filmul ajuns după realizarea programului şi care nu fusese inclus iniţial - No Budget Story (1998), de Renos Haralambidis, ce a luat Premiul FIPRESCI la Festivalul de la Istanbul şi a fost declarat cel mai bun debut regizoral în Grecia în anul respectiv. Realizat în alb-negru, cu o imagine foarte frumoasă, mai întâi pe video digital şi apoi transpus pe 35 mm, cu un buget de doar 10.000 $, în 25 de zile şi practic cu familia şi prietenii regizorului ca interpreţi, filmul e povestea, spusă la persoana întâi, a confuziei unui tânăr cineast şi a speranţelor acestuia. Se îmbină, de fapt, în mod straniu, probleme tipice începutului de carieră, cum e aşteptarea de a fi descoperit şi lipsa banilor pentru producţie, cu cele ale unei perioade mult mai târzii din viaţa unui creator - cea a interogărilor despre sensul a ceea ce face, fază care intervine de obicei la trecerea dintre două etape. E ciudată această interogare (în ultimă instanţă, descurajare) dinaintea începerii carierei şi e ceea ce dă forţă şi originalitate filmului. Dincolo de analiza ego-ului, No Budget Story e o analiză sarcastică şi o privire pesimistă asupra societăţii contemporane şi asupra sistemului cinematografic grec. E foarte matur pentru un film de debut, poate tocmai pentru că vorbeşte în primul rând despre sine - subiect pe care-l stăpâneşte. E o (auto)analiză sinceră şi aproape crudă, o relatare a unei etape (încă) a formării, bine pusă în scenariu şi pe ecran. Un film deosebit prin amestecul neobişnuit tinereţe-maturitate, slăbiciune/descumpănire-forţă, cu multe citări cinematografice (mai ales din independenţii americani, la care Haralambidis se raportează direct, dar şi din Tarkosvki sau Coppola) şi care a fost considerat de presa greacă drept o revelaţie şi un suflu nou în cinematograful grec.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 La ce filme ne uităm de Paşti? Life of Brian, Jesus of Nazareth and more, Anca Mureşan
 Rezidenţa de scenaristică Pustnik şi-a ales primii invitaţi pentru 2019, Comunicat de presă
 Înscrieri la Rezidenţa internaţională de scenaristică Pustnik, 2019 , Comunicat de presă
 Espacio femenino - Proiecţii de filme la Instituto Cervantes Bucureşti , Comunicat de presă
 Filme clasice ale cinematografiei argentiniene la Institutul Cervantes din Bucureşti, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer