Filmul What the fuck are you staring at!? al artistei Anetta Mona Chişa a fost lansat pe 20 iunie 2007, la Cityplex Bucureşti, în cadrul proiectului "Spaţiul Public Bucureşti - A Public Art Bucharest 2007". Pelicula va rula atît la cinema, împreună cu spoturile publicitare de dinaintea filmelor din program, cît şi pe o serie de ecrane digitale din oraş, timp de o lună.
Raluca Voinea: What the fuck are you staring at!? a mai fost prezentat în altă parte?
Anetta Mona Chişa: Da, pentru că e un film mai vechi, l-am făcut în 2001, după ce am terminat studiul, a fost făcut pentru o expoziţie unde a fost comisionat, dar nu a fost prezentat în spaţiul public, a fost într-o galerie şi era legat de spaţiul instituţional, era gîndit mai mult în felul acesta. Acum l-am refăcut după modelul filmului vechi, e un remake, cu intenţia de a-l prezenta într-un spaţiu public, deci se schimbă puţin ideea întregului film, şi sînt curioasă ce reacţii vor fi, pentru că atunci era adresat unui public familiarizat cu arta contemporană, dar acum e o situaţie mult mai specială. Cu toate că mie nu mi se pare ceva scandalos, ba chiar dimpotrivă, mi se pare banal, e totuşi diferit cînd te adresezi unui public întîmplător. Actriţa care interpretează e o persoană foarte specială; nu a terminat facultatea, e o actriţă amatoare, acum face muzică, vioară, pentru că o interesează muzica ţigănească. Ce m-a interesat pe mine la ea e că e ţigancă, are un temperament care nu e aşa de uşor de găsit în Cehia sau Slovacia; e o persoană hotărîtă, energică, fără inhibiţii şi, deşi nu ştia engleza, a acceptat imediat rolul. De asta am apelat din nou la ea, şi se vede că e schimbată, la început era mai militantă dar şi asta îmi place, că e un shift, iniţial era o rebelă tînără, acum a devenit mai femeie şi e cu totul altfel, mai puţin aprinsă şi mai flegmatică, s-a mai maturizat.
R.V.: În Cehia sau în Slovacia ai avut genul acesta de intervenţie în spaţiul public?
A.M.C.: Am avut mai ales intervenţii pe billboarduri, cum a fost participarea în proiectul Billboart Gallery Europe (în care e implicată şi România, Matei Bejenaru este unul dintre colaboratorii lor), şi am mai fost într-un proiect, Turner Contemporary, la Margate, UK. Dar nu pot spune că am făcut foarte multă artă în spaţiul public. În foarte multe din lucrările mele comentez instituţiile de artă. M-a interesat întotdeauna cum este percepută arta şi ce aşteaptă publicul să vadă în galerii, în instituţii, să lucrez cu percepţia asta, s-o schimb, s-o surprind. Mi se pare cu mult mai greu să faci azi artă pentru publicul larg.
R.V.: Curatorii de la Skuptur Projecte Muenster de anul acesta spuneau acum cîteva zile că ceea ce realizează artiştii pe care i-au invitat este să creeze o realitate a lor, şi nu să fie nişte simpli ilustratori sau comentatori ai unei situaţii date. Cred că astăzi e un raport destul de dificil pe care artiştii ar trebui să-l menţină între a-şi crea propria realitate, fără să devină totuşi autişti, şi a nu fi total dependenţi de context.
A.M.C.: Mai ales în situaţia de faţă, cînd sîntem deja autişti, pentru că sîntem dependenţi de muzee, de valorile care sînt deja afirmate, certificate. Trebuie să relaţionăm totul la tot ce există deja în muzee, dar publicul nu ştie totul, aşa că percepe diferit ceea ce facem, în sensul ăsta sîntem autişti.
R.V.: Poate de asta e cu atît mai interesant proiectul What the fuck are you staring at!?, care are calitatea că este independent, poate fi desprins de galerie.
A.M.C.: Eu nu sînt foarte ermetică în lucrări, îmi place totuşi să comunic cumva mesajul într-un mod în care poate fi înţeles direct, fără a avea un cod suplimentar de citire şi două foi A4 de text...
R.V.: Lucrarea e foarte directă şi foarte imediată.
A.M.C.: Da, şi de asta cred că ar putea să funcţioneze mult mai bine la un public mai larg.
R.V.: Cînd ai realizat-o prima dată a venit dintr-o experienţă personală?
A.M.C.: E un fel de reflecţie şi asupra artei şi asupra instituţiei, o situaţie care e creată pentru privitorul care trebuie să se bazeze pe propriile definiţii şi pe propria abilitate de a-şi răspunde unor întrebări şi de a răspunde la provocarea pe care o face filmul.
R.V.: Este un comentariu asupra unei relaţii simbolice între privitor şi obiectul privirii, şi nu neapărat între privitor şi o femeie în special.
A.M.C.: Da, dar bineînţeles că femeia are un rol foarte important, pentru că nu am ales-o întîmplător. Este desigur şi un comentariu asupra unui context încă patriarhal, chiar în instituţia respectivă era un director conservator şi dominant, şi proiectul a avut o rezonanţă de impact pentru că era şi o provocare personală. Şi în general lucrez cu acest subiect, am abordat rolul femeii, mai ales în artă, e ceva foarte important pentru mine.
R.V.: Seria de filme Dialectics of Subjection, din care partea a 4-a va fi prezentată ca o publicaţie în cadrul seriei de cărţi de artişti Colecţia Public, a început tot aşa, din contextul artistic şi instituţional?
A.M.C.: Mai puţin din cel instituţional, cît artistic în general, ca scenă, pentru că fiecare oraş are o scenă care e foarte mică, chiar în centre artistice foarte importante. Această scenă e conectată nu doar prin relaţii profesionale, ci şi personale; majoritatea se pretind profesionale, dar de fapt funcţionează pe relaţii personale. Deci a fost şi o reacţie la lumea asta a artei, şi primul film l-am făcut la Bratislava, pe care o cunoaştem foarte bine şi unde toată lumea ne cunoaşte. Fiecare proiect din seria asta e diferit de celelalte, primul e acesta, unde am făcut un fel de perechi de bărbaţi, unde puneam în balanţă care e mai interesant, şi în majoritatea cazurilor am ales rivali, i-am pus în situaţii care erau şi mai neplăcute, s-au format mai multe feluri de relaţii care s-au amestecat şi au creat scandal. Bineînţeles că a fost foarte comentat proiectul...
R.V.: V-aţi făcut mulţi duşmani?
A.M.C.: Mulţi duşmani şi cîţiva prieteni. Toată lumea era foarte curioasă, cu toate că mulţi tind să categorizeze lucrările noastre drept frivole, dar pe toată lumea interesează foarte mult subiectul, s-a discutat, şi fiecare a început să-şi facă propriile ierarhii după modelul respectiv. Cea care va fi acum publicată este puţin diferită, pentru că în majoritatea cazurilor am făcut nişte lucruri mai personale, şi acum am vrut să alegem nişte bărbaţi - politicieni foarte cunoscuţi - care sînt aşa de departe că nu putem comunica, nu avem nici un impact asupra lor, nici o putere, ei de fapt ne domină, şi am vrut să-i apropiem, să-i umanizăm, de aici şi scenografia în care filmul se desfăşoară, în pat, e mai intim. În relaţie cu numele acestea care foarte rar sînt asociate cu teme intime, a fost un fel de inversiune a rolurilor, pentru că ei sînt cei care ne domină şi de data asta noi am spus ce am vrut despre ei.
R.V.: Ai considera acest gen de lucrare drept o lucrare politică?
A.M.C.: Eu cred ca este politică, dar nu îmi place să spun despre mine că fac artă politică, poate ar fi mai adecvat să spun că fac artă într-un mod politic, cum spune Hirschhorn.
R.V.: Şi oricum singura artă politică e cea angajată...
A.M.C.: Exact, bineînţeles că e ceva politic acolo, dar n-aş defini-o ca artă politică.
R.V.: Proiectul de la Margate era legat de imigranţi, de femeile din Europa de Est care lucrează acolo?
A.M.C.: Era un proiect pentru care trebuia să lucrăm site-specific, şi ce ne-a marcat acolo era numărul de fete din Europa de Est care lucrau au-pair, dar făceau şi tot felul de alte lucruri, erau chelneriţe etc. Am vrut să facem o lucrare care era mai mult pentru emigranţi, dar şi pe localnici i-am atenţionat că există lucrurile astea, pentru că şi ei privesc această categorie în mod stereotipic.
R.V.: Cînd ai mers la Praga te-ai simţit emigrant sau nu era un context diferit?
A.M.C.: M-am simţit străină, mai ales la început, dar cred ca situaţia era puţin diferită, contrastul nu e aşa de mare, avînd în vedere trecutul comun pe care-l avem cu Cehia şi Slovacia, cred că diferenţa asta se vede mai mult pe relaţia Est-Vest. Cît despre What the fuck are you staring at!?, nu ştiu cum va fi reacţia şi nu ştiu la ce să mă aştept în continuare, dar ceea ce mi-a mai plăcut mie este că actriţa, nevorbind engleza, are un accent puternic Est European, şi implică întotdeauna şi problema asta a Estului vs. Vest, şi lucrarea poate fi interpretată în funcţie de context. Engleza poate fi un fel de pod de comunicare, pentru că e un limbaj comun, cu toate că sîntem în aceeaşi regiune şi avem un trecut comun, comunicăm totuşi în engleză. Mie mi-a plăcut că se simte Estul, nu ştii exact de unde este accentul, dar cred că e şi un fel de politică în asociaţia asta, şi punctele de interpretare care se intersectează, faptul că ea e o femeie ţigancă, şi în relaţie cu România, cu felul în care românii şi romii sînt văzuţi, prejudecăţile care există în acest sens.
O retrospectivă fictivă
R.V: De cît timp lucrezi cu Lucia Tkácová?
A.M.C.: Primul proiect l-am făcut în anul 2000, dar n-am lucrat atunci prea intensiv. Ne-am întîlnit întîmplător, ne-am împrietenit, ea a făcut graphic design şi apoi şi-a schimbat specialitatea şi a început să facă artă. Iniţial era încă model pentru lucrările mele, şi apoi am început să comunicăm mai mult, avem o relaţie foarte bună, cu foarte mult umor, foarte intensivă, după care am început să realizăm şi proiecte împreună. Cooperarea asta s-a intensificat în ultimii 2-3 ani şi facem mai mult proiecte împreună decît solo. De exemplu, acum lucrăm la o expoziţie comună la Bratislava, un fel de retrospectivă a unei artiste din generaţia anilor '70. E o retrospectivă fictivă, legată şi de contextul ceh şi slovac din care noi ne luăm resursele, unde generaţia de artişti conceptuali din anii '70 e foarte puternică, însă din ea fac parte foarte puţine femei. La început au existat foarte multe femei care erau promiţătoare ca artiste, dar apoi s-au căsătorit cu unul dintre artiştii respectivi şi au încetat să mai facă artă, au rămas în umbra lui sau l-au sprijinit pe el şi nu au reuşit să treacă peste bariera asta. Noi am vrut să ne întoarcem, să alegem una dintre aceste artiste şi să-i recreăm cariera pe care nu a avut-o niciodată, să fie o dezvoltare a artei ei din anii '70 pînă azi.