Praga, bazilica rock

Călătoria în timp, spaţiu şi muzică a început într-o dimineaţă de iunie, a anului de graţie douămiişapte. Dacă anul a fost de graţie, momentul plecării a fost clar, unul de dizgraţie. Nu glăsuiesc afectele incendiare ale unei dotări naturale hiperpatetice, ci realităţile dâmboviţene.

În zorii zilei de 25 iunie 2007, Aeroportul Henry Coandă, plus împrejurimile, miroseau intens a baligă. Foarte precis, duhnea a baligă. Impregnaţi de miasme, începeam invazia, de numai trei zile, a Europei Centrale. Proastă inspiraţia de a cumpăra două periuţe de dinţi, o pastă şi trei ziare: am plătit cincizeci de lei pentru cumpărături, urmând să trăim revelaţia înălţătoare a spălări dinţilor cu un produs care costa de parcă ar fi fost făcut din briliante pisate.

Doi adolescenţi grizonaţi încercau să dea timpul înapoi, plecând la o întâlnire cu idolii unui gen muzical devenit refugiu necondiţionat. Praga strânsese, într-un buchet irezistibil, muzicieni de top ai genului, din perioada de aur, anii şaptezeci, optzeci. Black Sabbath în componenţa: Tony Iommi, Ronnie James Dio, Geezer Butler, Vinny Appice, concerta în seara de luni, însuşi Ozzy Osbourne cu trupa sa de romantici sălbăticiţi, în cea de marţi. Împreună, strâng zeci de albume create, vânzări de discuri în zeci de milioane de exemplare, sute de concerte susţinute în lumea întreagă. Generaţii întregi au crescut cu pozele lor, lipite pe pereţi. Cântecele compuse de ei au cucerit milioane de inimi, fără sa le mai părăsească vreodată. Numele, figurile lor au devenit tatuaje. Chiar dacă unii pot fi bunici, puterea lor de atracţie e maximă, după aproape treizeci de ani de carieră. Poartă o lume cu ei, pe care doi, din milioanele de fani, de peste timp, doreau s-o întâlnească. Evident, târziu, dar nu suficient ca să fie prea târziu.

Ţinutul Boemiei încerca să înfrângă agresiunea grăjdarilor ghiauri, cu istorie, spiritualitate, civilizaţie. Fără îndoială, era o ploaie de lovituri năucitoare, pentru orice balcanic.

Ziua colindam la nesfârşit străduţele întortocheate ale oraşului vechi. Destul de aproximativ spus "oraş vechi", pentru că Praga şi-a păstrat cu mare grijă istoria. Poţi întâlni clădiri seculare în orice parte a oraşului. Monumentalitatea şi sensibilitatea revărsate, deopotrivă cu priceperea şi hărnicia uimeau minţile de călători, ameţindu-le cu porniri nelămurite. Se năşteau întrebări. Să-i admirăm, să-i invidiem ori să-i dispreţuim de dulce, româneşte, pe aceşti neobosiţi băutori de bere? Cum a fost posibil ca, în loc să se taie în bucăţi şi să se tragă în ţeapă, unii pe alţii, să cuteze a-şi pierde vremea cu statui aurite şi catedrale? De ce, în locul munţilor de termopane, au preferat să lase palatele şi turnurile, vechi de sute de ani? Când au avut timp să clădească bazilici, de vreme ce toarnă în ei găleţi de bere, zi de zi, ca nişte veritabile cisterne mergătoare?

Fără sa pierdem vremea dezlegând enigme de nepătruns, ne-am lăsat pradă multaşteptatei desfătări de a fi oaspeţii unui asemenea oraş. Un răspuns, parcă tot am dat întrebărilor chinuitoare, impresionând printr-o mostră de înţelepciune carpato-danubiano-pontică. Am venit echipaţi de caniculă, cu maieruri, bermude, pantofi pe piciorul gol, ochelari de soare. La faţa locului, erau cincisprezece grade, ploua mărunt, rece, iar spinările ne erau mângâiate de vântul ce amintea de un septembrie morocănos. Ne-am consolat la vederea a doi jalnici thailandezi, muraţi de ploaie. Oricum, e reconfortant să colinzi Praga, într-o pelerină cenuşie de plastic, din care ies două gambe netede, ca două cozi de greblă şi să contorizezi capetele care se întorc după tine. E plăcut, trezeşte un sentiment de mândrie naţională, mai ales ca indigenele au o geometrie ce împrumută considerabil din monumentalitatea prezentă la fiecare pas.

După învăluirile de peste zi, din apele Vltavei, noaptea călătoream în timp, către emoţiile dintâi. Regăseam începuturile: primii paşi în muzică, primele păreri cu adevărat personale, prieteniile pentru toată viaţa, marile iubiri, plecate înainte de a apuca să vină.

Nu fără peripeţii, s-a desfăşurat întâlnirea cu vechii noştri prieteni. Alături de ei, în deschidere, trupe cu rock-ul anilor pe care îi trăim. O încercare grea pentru fanii tradiţionali, o strângere de cord, de Korn. Muzica isteriei, melodicitatea convulsiilor şi-au făcut loc în prestaţii mai degrabă medicale decât artistice. Cum să numeşti altfel un show în care solistul vocal îşi pune masca şi inspiră oxigen, la fiecare două, trei piese, într-un loc ferit al scenei. Plus tot felul de pastile pe care le ia, cu pumnul. Pe de altă parte, nici nu ar putea fi altfel, atunci când fiecare cântec nu e decât un şir de felurite spasme: musculare, sonore, psihice. Greu şi trist sau poate, eterna prăpastie dintre generaţii.

Norocul nostru a fost că ultima impresie a acestei escapade muzicale a fost lăsată de Ozzy şi de puterea lui de reclădi timpul din sunete. Chiar dacă semăna cu un ursuleţ împiedicat, chiar dacă vocea l-a trădat de nenumărate ori, inspiraţia, emoţia lumii sale au rămas la fel. Ştie, ca nimeni altul, să zâmbească nevinovat, să glumească trăsnit, să mulţumească înduioşător. E creatorul unei muzici a cărei forţă dezlănţuită spulberă orice convenţie artistică, dar cultivă şi protejează delicateţea. Se potriveşte de minune cu interioarele somptuoase ale catedralelor pragheze. Ating acelaşi loc din tine. Mărturisesc că e minunat ce simţi atunci când Ozzy spune în faţa unei săli cu cincisprezece mii de suflete: I love you all!

Am expediat memoriei mele, din Praga celor trei zile de rock şi istorie, o iluzorie carte poştală. Pe o faţă poartă imaginea celor cinci membri ai trupei, ţinându-se de umeri, într-o multiplă îmbrăţişare de îndrăgostiţi. Au încremenit, astfel înlănţuiţi, într-o plecăciune adâncă, medievală. Pe cealaltă faţă stă scris un citat al acestui personaj atins de nebunie şi har, în egală măsură. E o zicere care îmi place să cred că poartă în ea, cu mult mai mult decât lasă să se întrevadă brutala înşiruire literală. O strigă, la nesfârşit, concert după concert, peste toată hărmălaia , între două găleţi cu apă, turnate în cap: "I don't hear you, fuckers!"