Proprietarii de stele e ultimul film al lui Savel Ştiopul, început pe video şi transpus ulterior pe peliculă. Numele lui Savel Ştiopul probabil că nu (mai) spune mare lucru spectatorului obişnuit, de aceea e poate binevenită o scurtă introducere. Începând să turneze în 1949 la Romfilm, Buftea şi Sahia jurnale de actualităţi şi filme documentare, debutează în lungmetrajul de ficţiune în 1960 cu Aproape de soare. Anotimpuri (1963) şi Ultima noapte a copilăriei (1966) sunt două filme de oarecare valoare, în ritmul lent-meditativ specific epocii, cu o plastică a imaginii deloc neglijabilă. Ulterioarele Aventuri la Marea Neagră (1972) şi Agentul straniu (1974) sunt o schimbare de registru, neinspirată însă, filmul românesc de aventuri nedepăşind niciodată un nivel mediocru şi nereuşind să evite, din partea spectatorului, un sentiment de penibil, la graniţa jalnicului; ceea ce e perfect valabil şi pentru cele două filme ale lui Savel Ştiopul.
Urmează Ultimele zile ale verii, din 1976, Falansterul, din 1979, care, deşi considerat de unii "cu reale calităţi artistice" (Călin Căliman, Istoria Filmului Românesc 1897-2000, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2000), nu-i mai mult decât un film de duzină din seria reconstituirilor istorice româneşti. Ultimul film dinainte de Proprietarii de stele a fost Muşchetarii în vacanţă, din 1984 - neglijabil. Proprietarii de stele e însă o culme a jalnicului, neatinsă poate niciodată în filmul românesc, din toate punctele de vedere: tehnic, artistic, actoricesc... Sunetul post sincron execrabil (filmul ar fi trebuit subtitrat ca să se poată înţelege câte ceva), neglijenţa tinzând la bătaie de joc pentru racorduri, o poveste absolut debilă şi penibilă (autoarea scenariului iniţial, modificat ulterior, Carmen Firan, a şi refuzat ca numele să-i apară pe generic, de altfel) şi nişte interpretări bâlbâite şi de o falsitate nemaiîntâlnită (Heliana Popa, Dan Bitman) - totul te fac să plângi după banii pe care, în calitate de contribuabil, i-ai plătit prin impozite pe acest film, via ONC-CNC.
Celălalt film românesc - Sexy Harem Ada Kaleh e realizat de Mircea Mureşan, cunoscut mai ales prin Baltagul (1969), dar şi prin Răscoala (1965), Ion (1980), Horea (1984) sau serialul TV Toate pânzele sus (1976) - filme din zona neglijabilului. Sexy Harem... e însă un film ne-neglijabil datorită vulgarităţii şi prostului gust, cu o interpretare pe măsură: Ştefan Bănică Jr., Rona Hartner în prim-plan; apoi specialiştii vulgarei reviste româneşti - Jean Constantin, Arşinel + Stela, Tamara Buciuceanu, Ileana-Stana Ionescu, Mişu Fotino... Cât despre muzica Holograf ce cade ca nuca-n perete, no (more) comments... Mă întreb dacă regizorii respectivi au conştiinţa mediocrităţii lor sau nu cumva cred că au creat capodopere? Sunt convins ca nu (respectiv da), iar asta e cel mai tragic!
E greu să încadrezi Incidentul Ankara (2000) într-o categorie, deşi tinde la tragedie. E greu nu pentru c-ar fi prea complex (ceea ce în intenţie şi este, dar la modul greoi-alambicat), ci pentru că-i jalnic de prost şi de confuz. Filmul lui Antoniu-Vasile Bereny-UCIN (sic! - culmea inepţiei, căci controversata uniune apare în paranteză, pe generic, la capitolul regie, lîngă numele complexului artist A.V.B., şi regizor, şi scenarist al filmului) e încă o eminentă ratare a sistemului cinematografic românesc, înalt patronat de la nivelul autosuficienţei lor ignorante de către şefii onecişti, unecişti, ucinişti şi alţi foşti şi actuali -işti... Încă un motiv (după culmea penibilităţii cinematografului universal, atins de români cu Proprietarii de stele, şi cu una din culmile vulgarităţii şi kitsch-ului care e Sexy Harem Ada Kaleh) pentru contribuabilul român ca să-şi plîngă banii glisaţi în tot felul de bugete ineficiente şi prost gestionate. Să sperăm (cu naivitate!) că în 2002 nu vor mai exista filme româneşti (e mai decent) decît să existe atît de proaste (e mai înjositor). Sau că vor mai exista excepţii fericite ca Marfa şi banii.