Mai ales după al II-lea Război Mondial, marile puteri europene sunt nevoite să renunţe, încetul cu încetul, la colonii, noile teritorii proclamându-şi independenţa. Franţa e una din aceste puteri, iar fostele ei colonii, abandonate mai mult sau mai puţin paşnic, se constituie în state noi. Odinioară însă, metropola atrăgea populaţia din teritoriile colonizate, în cazul Franţei atracţia având loc în special din ţările Magrebului. Procesul a continuat şi după renunţarea la colonii, căci relaţiile dintre fosta metropolă şi noile state independente au un caracter destul de preferenţial.
Rezultatul acestui proces e populaţia de origine magrebină ce s-a stabilit în Franţa şi care dă un aspect cu totul nou structurilor culturale, sociale, etnice, religioase ale ţării.
"Băiatul de cartier" francez este nu atât francezul, cât mai ales beur-ul. Beur era denumirea generică pentru arab în argou, iar în prezent desemnează a doua generaţie a acestora, adică pe cei născuţi, pe teritoriul francez, din imigranţi magrebini şi care sunt, de la naştere, cetăţeni francezi.
Bineînţeles că produsele culturale (poate cele mai sensibile la acest gen de mutaţii) sunt puternic influenţate de cultura arabă - muzica rai, de exemplu, este voga ultimilor ani (sunt posturi de radio care transmit în exclusivitate acest gen de muzică). Evident că şi rap-ul şi hip-hop-ul, ca "muzici de cartier", sunt deseori marcate de ritmurile arabe. Akhenaton, unul din raperii de frunte (napolitan de origine), îşi încearcă şansa, după succesele muzicale, şi în cinema, dând la iveală în 2000, împreună cu Kamel Saleh, una din cele mai recente producţii de "film cu beuri" - Comme un aimant ( cu titlul român de Poveste din cartierul meu).
Care ar fi elementele filmului cu beuri? În primul rând, fie că regizorul a vrut-o sau nu, caracterul de frescă a lumii, vieţii şi comportamentelor de ghetou, cu unele părţi mai aprofundate, iar altele mai puţin (aşa cum făcuseră, la vremea lor, şi curentele neorealiste). De cele mai multe ori tineri beuri marginali, în conflict şi ură cu instituţiile şi mai ales cu poliţia, conflicte cu părinţii, mici şmenari, traficanţi şi consumatori de droguri, şomeri - fauna cartierului. Se ascultă, mai mult decât evident, muzică de cartier şi se vorbeşte, mai mult decât bineînţeles, în verlan - slangul francez, a cărui regulă de bază este schimbarea silabelor unui cuvânt (chiar cuvântul beur este verlanul de la arabe; meuf în loc de femme, teuf în loc de fete...), însuşi numele acestuia provenind de la schimbarea ordinii silabelor în expresia a l'envers.
Revenind la Comme un aimant, filmul e, ce-i drept, disputat, acuzat în primul rând de dulcegărie. Dulcegărie perfect justificată însă, căci privită din perspectivă (anglo-saxono) europeană, civilizaţia magrebină (mai ales contopită cu spiritul latino-francez) nu poate fi altfel decât foarte sentimentală. Aşadar fresca oferită de Akhenaton şi Kamel Saleh despre banlieue-urile Marsiliei e cum nu se poate mai veridică. Şi până şi accentele resentimental-moralizatoare din final sunt justificate, căci reprezintă, în fond, modul de gândire al locuitorilor din ghetou. Să comparăm Comme un aimant cu filmul-cult al genului, din 1995 - La Haine, al lui Mathieu Kassovitz? În ultimă instanţă o putem face, dar numai estetic. E drept că Akhenaton în cinema nu-i Kassovitz, ale cărui imagini MTV/MCM, în alb-negru, cu ritmul lor violent, rămân definitiv pe retină. Dincolo de acestea însă, comparaţia nu poate fi făcută, căci e vorba de două lucruri diferite. La urma urmei, de ce ar trebui să aibă Akhenaton răceala şi distanţarea lui Kassovitz?
Mathieu Kassovitz se oprise la "cartier" şi problemele sale şi în primul lui lungmetraj - Métisse, din 1993, pe care-l aborda însă din perspectiva unui subiect mult mai profund - metisajul în Franţa, sub aspect atât etnic şi cultural, cât şi, în linii foarte mari, privitor la cele două civilizaţii. Iar în Assassin(s), din 1997, unghiul din care e privită periferia e cel al violenţei şi urii gratuite. Aceste trei filme îl impun pe Kassovitz drept un cineast al periferiilor şi marginalilor, iar căutările estetice fac din La Haine unul din cele mai frumoase şi percutante filme franceze ale anilor '90.
Kassovitz, Akhenaton şi Kamel Saleh nu sunt nici pe departe singurii regizori francezi contemporani care să se preocupe de periferie şi marginali (de amintit măcar La Vie revée des anges, revelaţia din 1998 a lui Eric Zonca, şi La Vie de Jésus, filmul din 1997 al lui Bruno Dumont), dar sunt regizori ce simt şi redau periferia din perspectivă beur.