O foarte interesantă şi amplă retrospectivă - Istoria filmului elveţian - a fost organizată de către Fundaţia Pro Helvetia la Cinemateca Română; a început în octombrie anul acesta şi va continua până la sfârşitul lui aprilie 2002, grupând în total 28 de filme.
Prin această selecţie au fost acoperiţi 75 de ani de cinema elveţian, de la filmul mut până în zilele noastre.
Deschiderea s-a făcut pe 8 octombrie, cu La Vocation d\'André Carel / Chemarea lui André Carel (1925), de Jean Choux, film mut acompaniat live la pian de Verona Maier - o singularitate în sălile de cinema româneşti. Filmul, de-o adorabilă şi ataşantă naivitate, îi oferă lui Michel Simon unul din primele sale roluri pe ecran şi beneficiază de un montaj foarte viu, de o "remarcabilă fluiditate" (Viorica Bucur, din programul Cinematecii). Romeo und Julia auf dem Dorfe / Romeo şi Julieta la ţară (1941), regia Hans Trommer şi Valerien Schmidely, e o dramă pe tema shakespeariană, petrecută într-un sat din Elveţia germană, de un poetism aparte, în imagini extrem de frumoase şi perfect ritmată. Ritmul e calitatea principală şi a filmului următor - Die Letze Chance / Ultima şansă (1945), de Leopold Lindtberg, dramă de război despre un grup de refugiaţi italieni ce caută adăpost în ţara neutră Elveţia. E un film echilibrat, nealunecând nici un moment în melodramă, astfel că tragismul situaţiilor îşi menţine forţa, iar sfârşitul fericit e purtătorul optimismului şi încrederii în valorile umane. Uli der Knecht / Uli argatul (1954), regia Franz Schnyder, e un film plăcut, în ciuda unei anumite ambiguităţi şi lipse de coerenţă a scenariului, cu implicaţii sociale şi descindere în secolul XIX. Ecranizare a romanului lui Jeremias Gotthelf, filmul nu-i o revelaţie, dar este o descriere interesantă a vieţii dintr-o fermă din Elveţia germană de la 1840.
Iar ultimul dintre "clasice", Bäckerei Zürrer / Brutăria Zürrer (1957), regia Kurt Früh, rămâne tot în domeniul socialului şi descrierii, dar cu o sută de ani mai târziu, undeva pe la mijlocul secolului XX, şi transpus în mediul micii burghezii. Nici aici scenariul nu e foarte focalizat, acţiunea centrându-se mai ales pe traseul bătrânului brutar de la un fiu la altul, cu un final fericit dar prea moralizator.
A urmat o serie de trei lungmetraje documentare excelente. Quand nous étions petits enfants / Când eram copii (1961), regia Henry Brandt, urmăreşte, simplu şi delicat, modul de viaţă al unui învăţător din Jura, inclus în mediul în care trăieşte: copiii şi mersul la şcoală, satul şi viaţa lui de zi cu zi, oamenii cu obiceiurile şi modul lor de gândire. Fără a fi demonstrativ şi militant, e o pledoarie pentru învăţare, contra ignoranţei şi, în ultimă instanţă, pentru progres. Are un ritm lent şi parcă, pe undeva, savoarea specifică satului şi regiunii pe care le aduce pe ecran. Oarecum la polul opus - de un realism rece, constatativ, aproape frust - este Siamo italiani / Italienii (1964), al echipei formate din Alexander J. Seiler, June Kovach şi Rob Gnant. Ciocnirea dintre două civilizaţii (cea germanică şi cea meridional-italiană) a dat naştere la discriminări şi conflicte chiar şi într-o ţară eminamente paşnică, aşa cum e Elveţia, şi-n care patru naţii (germani, francezi, italieni şi romanzi) trăiesc împreună. Modul de viaţă al italienilor din sudul Italiei, veniţi să caute de lucru în Elveţia imediat după al II-lea Război Mondial, e însă mult diferit de cel al italienilor elveţieni, şi încă şi mai mult de cel al germanicilor; de unde şi conflictele respective, observate fără parti-pris-uri de realizatori, într-o serie de interviuri luate ambelor părţi, excelent selecţionate la montaj. Astfel că filmul e foarte veridic şi "instructiv", dincolo de calităţile estetice având unul din atributele-cheie necesare unui documentar: informarea.
Aceste două calităţi (cu cea estetică de-a dreptul uimitor cultivată) se regăsesc şi la Ursula oder das unwerte Leben / Ursula sau viaţa nedemnă (1966), de Reni Mertens şi Walter Marti. În general un film şi-n particular unul documentar de excepţie, Ursula... e o observaţie extrem de sensibilă şi caldă a vieţii din şcolile de copii handicapaţi, cu meritul de a nu aluneca nici o clipă în patetic şi tânguire. E de un profund şi sincer umanism, lipsit de fonfăielile indignat-lamentate ale filmelor româneşti de gen. Sub aspect estetic, ceea ce frapează la acest film e minimalismul - exact acel minimalism pe care-l practicau Dreyer, Bresson sau Ozu în filme de ficţiune. Efectul lui e o extraordinară forţă şi o remarcabilă sensibilitate pe care le dobândeşte filmul. De cele mai multe ori aparatul fixează câteva minute la rând un copil sau doi sau trei, încercând penibil, în neputinţa lor, să se joace cu un joc banal, să apuce un obiect, să descopere ceva la acel obiect...; de cele mai multe ori fără decor - doar o cameră goală, copilul cu obiectul în ea şi o lumină discretă; de cele mai multe ori doar cu un comentariu succint şi foarte bine ţintit, din off. O adevărată lecţie de cinema de la care, evident, regizorii români care au abordat deja subiectul, ar fi avut ce-nvăţa. Istoria filmului elveţian continuă cu noul val în varianta lui elveţiană şi cu perioadele ulterioare acestuia, timp de alte câteva luni. Despre toate acestea însă în numerele viitoare.