5-15 martie 2001 - în Varşovia e deschisă o expoziţie de fotografie - Remembering Krzysztof. Fotograful - Piotr Jaxa, prieten de-o viaţă al lui Kieslowski (pe 13 martie 2001 se împlinesc 5 ani de la moartea regizorului).
Una din fotografii - Kieslowski în spatele aparatului de filmat, îndărătul unei ferestre, în interior. Afară, voalată, se vede o clădire, un bloc impersonal, din beton.
Dekalog (1988) - serie TV în 10 episoade, după cele 10 porunci biblice. Habitatul personajelor joacă un rol important - devine un personaj în sine. Blocuri din beton, cenuşii, toate la fel, sute de ferestre identice.
Dekalog I - Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alt Dumnezeu în afară de mine. Cartier pe malul unui lac, în deznodămînt un copil murind înecat. Muzica lui Zbigniew Preisner, atmosferă mohorîtă, de iarnă, frig. Habitat rece, indiferent.
Dekalog V - Să nu ucizi (versiunea pentru televiziune a lui Scurt film despre omor / Krotki film o jabizaniu). Oraşul cu spaţii de locuit reci, atmosferă de octombrie-noiembrie - fundal pentru o crimă absurdă, pentru care criminalul, copil încă!, e condamnat la moarte. Viaţă pentru viaţă! Fără circumstanţe atenuante. Justiţia îşi face datoria şi-atît. Precum în justiţie, nici în ambianţă nu încap sentimente.
Dekalog VI - Să nu preacurveşti (versiunea pentru televiziune a lui Scurt film despre dragoste / Krotki film o milosce). Toamnă tîrzie în cartier de blocuri. O poveste grotescă, cu sensuri ce scapă minţii umane, ce intrigă - dragostea nu-i decît sex. Fără ataşamente, fără căldură. Fără nimic. Totul e mecanic. Fiecare e singur, doar cu el. Printre blocuri, cîte o persoană trece din cînd în cînd, neapărat singură. Dumnezeu nu mai e de găsit...
Se poate obţine, din aceste trei episoade ale Dekalogului, o imagine destul de clară despre spaţiul de locuit în filmul lui Kieslowski. La fel ca toate personajele lui, cartierul e neapărat singuratic. Spaţiul rezidenţial nu există pentru oamenii ce-l locuiesc, ci pentru el însuşi. Constituie un soi de personaj autonom, rece, indiferent şi de o tristeţe copleşitoare, căutîndu-l (la fel ca şi oamenii) pe Dumnezeu, dar negăsindu-l vreodată dispus să comunice. E imposibil de imaginat filmografia lui Kieslowski fără muzica lui Zbigniew Preisenr şi fără arhitectura impersonală. Spaţiul urban, şi implicit cel de locuit, nu e delirant de somptuos ca la Greenaway (arhitect de profesie acesta din urmă!), nici ucigător de ostil ca la Antonioni. E doar indiferent. Ucigător de indiferent. Reflectă, autonom, un modus vivendi; reflectă perfect un stil de viaţă şi o stare de spirit...
Iată chintesenţa artei lui Kieslowski în cîteva cadre din Bleu (1993): o bătrînă singură mergînd, adusă de spate, pe o stradă, într-un cartier oarecare. Se opreşte lîngă un punct de colectat sticlă, scoate una din sacoşă, se chinuie s-o bage în containerul colector (printr-un orificiu aflat mult prea sus pentru ea), pînă la urmă, cu greu, reuşeşte s-o introducă doar pînă la jumătate. Pleacă, mulţumită (oare?) că şi-a făcut datoria. Cîţiva trecători, n-o bagă nimeni în seamă. Scena (care durează 1 minut) nu are nici un rol în economia filmului. E doar o paranteză, o frîntură de viaţă. O frîntură de film. Dar exprimă totul. Omul trebuie să lupte singur ca să obţină ceva, nu poate avea ajutor de nicăieri. Cel mult iluzia că primeşte ajutor. Dumnezeu l-a abandonat. Semenii l-au abandonat. Pe fondul unui mediu indiferent, care-i susţine şi amplifică singurătatea.
Indiferent şi-atît.