Carambol în tunelul rutier - pentru că eroii noştri, aflaţi într-o maşină a poliţiei fugărită de-un elicopter cu însemne F.B.I. completat de bandiţi, s-au refugiat în tunelul pustiu. Pustiu, fiindcă gangsterii, care s-au făcut stăpâni pe sistemele informatice ale întregii infrastructuri din estul S.U.A., joacă şeptic cu stopurile, dirijând circulaţia cum vor ei. Aşa că şeful bandei, de la centrul de comandă (care-i într-un TIR), dă drumul la ambele intrări în tunel, pe toate ăle patru benzi, de-l inundă cu maşini, ca să-i bubuie niţel. Vin maşinile în valuri, care şuieră, se toarnă, şi evident dau bot în bot taman la mijloc, şi-ncepe măcelul. Bruce Willis şi Justin Long sar dintr-a lor cu-o optime de secundă înainte să devină armonica lui Fărâmiţă Lambru, Dumnezeu să-l ierte. În jur, maşini zburând pe sus ca la Nicolaescu tot pe vremea aia. Una, zvârrr, vine dându-se de-a dura prin aer să cadă drept peste ei - şi cade mimiletric peste alte două care tocmai veneau de-a stânga şi de-a dreapta, formând un fel de dolmen de maşini sub care Bruce şi Justin scapă intacţi. De la gura tunelului, elicopterul tot mitraliază spre ei. Aşa că Bruce ia o maşină, se repede spre el, şi taman la ţanc sare din ea ţup jos. Aia urcă pe-un micuţ plan înclinat ad-hoc şi se catapultează frate drept în cioclopter, de face bum! şi-l rade. Păi să nu juisezi de mai mare ruşi... dragul? (N-am spoliat nimic, cele două poante sunt perfect vizibile şi-n trailer, varianta lungă.)
Evident, când vezi aşa ceva, convenţia e clară - cum spunea un musical hollywoodian vechi şi de demult: "That's entertainment!" Iar serialul Die Hard a fost pe toate cele trei picioare ale lui, astăzi patru, entertainment big time (pă felie, mai pă româneşte). Apropo, poate se cuvine să aplicăm aici binemeritatul şut în organul gânditor al cui a lansat, acum vreo cinşpe ani, motamoul "Greu de ucis" (tot cam pe vremea când Petre Roman consacra pentru posteritate sintagma "sună ca dracu'"), pentru acest titlu traductibil ca "De neînvins", "Invincibilul", "Incorijibilul", "Îndărătnicul", "Ăl de nu se lasă", şi-n jdemii de alte variante şi mai bune, şi mai rele - bune, rele.
Revenind, deci, Die Hard 4.0 se înscrie perfect în familia acelor action thrillers în care neverosimilul e atât de năstruşnic, şi atât de isteţ construit, şi-ţi face tot timpul cu ochiul atât de şugubăţ ("Nu mai aveam gloanţe", zice Bruce, după ce trage-n elicopter cu maşina), încât o dai în mă-sa de credibilitate, îţi ridici ambulacrele pe scaunul din faţă, te-nfrupţi din popcorn şi savurezi. Pe lângă exemplele din secvenţa de mai sus, filmul abundă în acrobaţii similare, dintre care aş mai cita-o p-aia în care Bruce se bate cu Maggie Q atârnaţi de-un furgon spânzurat la rându-i sub lift (cârlig ulterior: "Mai? Curva aia hot care dădea şuturi la oameni? Cred că la ora asta zace-n casa liftului c-un S.U.V. în fund."), sau aia din final, cu Bruce gonind cu trailerul pe şoselele suspendate şi avionul dând cu rachete după el - ce făcuse Cameron în True Lies la sfârşit e-o joacă de copil pe lângă asta!
Pricepurăţi, aşadar, cum stă treaba. Len Wiseman (dac-o lua-o şi el pe urmele lui Zemeckis, s-ar putea chiar s-ajungă un wise guy într-ale filmului, deocamdată-i smart de pică) a-nvăţat frumos meserie de pe vremea când era recuziter la Stargate, Men in Black, Independence Day şi Godzilla, şi după ce şi-a făcut mâna cu nu prea răsunătoarele Underworld I şi II, aici se impune în sfârşit ca un profesionist promiţător. Stăpâneşte cu siguranţă şi coerenţă prolixitatea galopantă a plotului, cu multiplele sale spaţii paralele de acţiune şi interdependenţa lor strânsă, povesteşte fluent şi antrenant, ştie perfect să se mişte cu camera printre şi prin jurul tuturor tiribombelor din dotare, taie brici şi lipeşte la fix. I-aş mai da oarece bile albe pentru panorama aeriană a oraşului cu zeci de coliziuni auto prin intersecţii - sau, în cheie opusă, pentru "centrul de operaţiuni" al lui Warlock, super-hackerul geek şi fan Star Wars completat şi cu o mămică de să-ţi vină s-o iei la fugă. (A, de reţinut: în sfârşit, un film în care hackerii, deşi nu tocmai umani, nu mai arată totuşi ca nişte freaks hirsut-ochelarişti devoraţi de paraziţi intestinali; am început să scăpăm şi de clişeul ăsta.)
Altminteri, că tot am ajuns la hackeri, se impune să precizăm că pe-aici stă miza acestui Die Hard 4.0 (care s-ar mai vrea intitulat, din cine ştie ce motive absconse, şi Live Free and Die Hard, şi-n alte câteva feluri şi mai aiuristice). John McClane, celebrul antierou cu maiou creat de Bruce Willis acu' aproape douăzeci de ani, a rămas acelaşi - ceea ce nu-i prea bine (pentru el), fiindcă mai înseamnă şi că lumea l-a depăşit. În mod declarat, McClane e un fel de dinozaur analogic într-un univers digital - şi, printr-o răsturnare de semnificaţie tipică oricărui thriller inteligent, devine firul de nisip care dereglează mecanismul. Frumuseţea acestui episod patru stă tocmai în omniprezenţa networkingului (cum spune şi prologul Fericirii în rate: "Nu te mai poţi desprinde, eşti mult prea conectat. / Nu te mai poţi ascunde, eşti identificat"). Thomas Gabriel (Timothy Oliphant), ultranegativul povestirii, e un expert în securitatea reţelelor căruia au început să-i fileze neuronii cam ca lui HAL-9000, iar echipa lui de super-hackeri stăpâneşte efectiv tot ce mişcă-n ţara lui post-9/11. Efectul de paranoia se instalează încă din primul sfert de oră al filmului, şi e hiper-stresant - apropo, foarte inspirat "Mesajul către naţiune"; dacă înainte-vreme astfel de texte anonime se încropeau din cuvinte decupate din ziare, acum monologul e compus din fragmenţele extrase din discursurile televizate ale preşedinţilor S.U.A., de la Eisenhower încoace (încă o pontuţă drăguţă: "Îmi pare rău că n-am găsit mai multe de-ale lui Nixon"). Localizarea prin conectare atinge dimensiuni apocaliptice în momentul când Gabriel îi dă de urmă până şi lui Lucy (Mary Elizabeth Winstead), fiica lui McClane, blocată în lift (localizând-o cu ajutorul semnalului de la mobil).
Mai cenuşii oarecum ar fi bilele impuse de unele rabaturi de la concepţia Die Hard consacrată în episoadele anterioare. În primul rând, liniaritatea plotului - în contrast cu splendida pistă falsă a "terorismului" şi "mesajelor încriptate" din Die Hard With a Vengeance (adică III). Se pierd şi rapelurile la episoade trecute (tot Die Hard III se raporta frumos la primul, prin intermediul relaţiei dintre cei doi fraţi pătaţi), care articulau elastic şi dinamic serialul - şi, mai ales, scade mult una dintre trăsăturile definitorii ale diehardismului: vulnerabilitatea personajelor. La McClane, doar numărul mereu crescând al excoriaţiilor, contuziilor, leziunilor, tăieturilor, zgârieturilor, juliturilor şi-al multor alte bubacâhuri de pe făptura lui antieroică ar tinde să-l expliciteze ca fiind uman - că altfel, rămâne chiar mai unbreakable decât în trecut; nici măcar o mahmureală, ceva, ca-n episoadele I şi III, sau în 12 Monkeys (non-Die Hard, da' tot un fel de McClane). Ce să mai spunem de Mai (Maggie Q), care-i la fel de sprinţară şi ferice chiar şi după ce-o ia maşina-n bot, o trece prin parbriz şi-o striveşte de zid? Iar Matt Farrell (Justin Long), hackerul mic şi scump care-l secondează pe McClane tot timpul (ca o necesară interfaţă între eroul analogic şi orcii digitali), se şochează tot timpul că el nu le are pe-astea cu, că şi-a trăit toată viaţa ascuns după computer, că vai ce frică mi-e - da' d-aia o dată nu face pe el, ba chiar într-un final devine şi el războinic spartan. Subţire, subţire de tot...
La fel de subţire, tot în final, e trucul lui McClane pentru a-i veni de hac nemernicului - ingenios în sine, eroic pân-la Dumnezeu, dar fuşerit totalmente la nivelul filmării (aici, din păcate, Wiseman a cam regresat la Suckerman; să sperăm că n-o să se mai repete). Ca şi - poate cea mai gogonată gogonea a filmului - acroşul de pornire: va să zică, mizerabilii au folosit nişte hackeri ca să le conceapă algoritmii de spargere a diverselor sisteme, iar acum îi lichidează pe toţi - exact în timp ce vine poliţia să-i salte pentru interogatorii, prilej cu care se nimereşte şi McClane în combinaţie. De ce venea poliţia? Pentru că tocmai dăduseră primul bobârnac în sistemul informatic al F.B.I., şi intraseră ăia-n alertă. De ce dăduseră bobârnacul înainte de a se fi descotorosit de hackeri, şi nu după? D-aia, ca s-avem un film.
Da' mă rog, hai să nu fim über-chichiricioşi. Deşi mult sub nivelul primelor trei episoade în sensul neîmplinirilor de mai sus, Greu de ucis şi a patra oară rămâne, cum spuneam, un show vizual de zile mari - măcar pentru faza când nimereşte Bruce Willis călare pe coada avionului care-l vâna, aproape ca-n Dr. Strangelove!
29 iunie 2007, h. 02:00-03:19
Bucureşti, România