În Die Hard 4.0, nişte terorişti pun stăpînire pe întreaga infrastructură informaţională a SUA: semafoare, conturi bancare, sateliţi de telefonie şi de televiziune - toate cad în mîinile lor repede-umblătoare pe tastatură. Tipii ăştia sînt atît de tari încît pînă şi sigla de la începutul filmului - 20th Century Fox - tremură de la bruiajul lor. Dacă vor să te arunce în aer, o fac prin e-mail. Dar cel mai tare număr al lor e ăla în care montează fragmente din discursurile mai multor preşedinţi (Clinton spunînd "sfîrşitul", Bush spunînd "prosperităţii" ş.a.m.d.) într-un comunicat apocaliptic pe care îl transmit pe toate posturile de televiziune. În principiu, asta nu e decît încălzirea dinaintea unei faze şi mai tari - detonarea Capitoliului în direct, urmată de revelaţia că nu fusese decît o simulare -, dar, dacă montajul cu preşedinţi ne poate da oareşce fiori, e interesant de constatat cît de puţin ne afectează imaginea Capitoliului sărind în aer, cît de egal ne este dacă a fost pe bune sau doar o simulare: oricum e ceva ce ne-am obişnuit să vedem. Cu alte cuvinte, e interesant de constatat cît de repede s-a reobişnuit America (şi restul lumii odată cu ea) să fantazeze la propria ei distrugere - un lux de prost gust pe care după 11.09 s-ar fi zis că n-o să şi-l mai poată permite niciodată. Dar iată că şi-l permite şi, dacă e clar că realizatorii lui Die Hard 4 s-au strofocat ceva cu proiectul acesta, e la fel de clar că nu bunul gust i-a chinuit pe ei, ci dificultatea de a inventa un pericol terorist care să nu le pericliteze şansele de a-şi vinde filmul în orice comunitate etnică şi religioasă din lume. Soluţia aleasă de ei este şi cea mai sigură: şeful teroriştilor e un cetăţean american alb, fost angajat al Departamentului de Securitate Internă, care vrea să-i arate Americii cît e de vulnerabilă (în cuvintele lui, vrea "să-i facă o favoare") şi cu ocazia asta să-i şi golească vistieria. Secunzii lui sînt un acrobat francez (pentru că în filmele hollywoodiene francezii sînt noii englezi - stricaţi din fabricaţie) şi o karatistă asiatică (pentru că aşa ceva n-a dăunat niciodată unui blockbuster). Şi singurul care-i poate opri este un poliţist numit John McClane, interpretat de Bruce Willis.
Cum îi şade lui Willis, la cei 52 de ani ai lui, să calce cu maşina karatiste asiatice prin puţuri de lift şi să se cotonogească pe schele cu acrobaţi francezi? Adevărul e că-i stă surprinzător de bine. Nici un actor (în afară de Harrison Ford pe vremea cînd era Indiana Jones) n-a ştiut vreodată atît de bine ca el cîtă durere să arate în urma unei bătăi crîncene, astfel încît să întreţină o iluzie de vulnerabilitate umană şi, în acelaşi timp, să se poată băga imediat într-o bătaie şi mai crîncenă. Nu ni se mai înfăţişează în maioul ăla de proletar care se jegoşea treptat în cursul acţiunii şi care-l făcea să pară comic de subechipat în faţa adversarilor săi, dar în locul lui poartă o bluză de corp care pare jegoasă din start şi, între două vitejii una mai absurdă decît cealaltă, se ţine bine de poza lui de om modest şi cu necazuri acasă, căruia chiar nu-i face nici o plăcere să fie erou, dar cineva trebuie s-o facă şi pe-asta. La vremea primului Die Hard (1988), aproape că puteai să-l şi crezi: dacă ar fi fost după el, chiar nu şi-ar fi petrecut Crăciunul hîrjonindu-se prin tot blocul ăla cu teroristul german Alan Rickman şi trupa lui de nibelungi pletoşi. Sigur că, între timp, obiceiul lui de a se nimeri mereu exact acolo unde lovesc teroriştii l-a transformat într-un subiect de bancuri, dar chestia e că, pentru un subiect de bancuri, îşi păstrează în continuare o anumită demnitate; ca şi John Wayne (cu care-l compara pe vremuri, în batjocură, personajul lui Rickman), pare să devină din ce în ce mai imun la ridicol şi, deşi mi-aţi putea răspunde că un cec de 20.000.000 de dolari v-ar imuniza şi pe dvs. la multe lucruri, eu nu pot să nu fiu un pic impresionat de un om, fie el şi Bruce Willis, care după atîta timp continuă să ia în serios ideea că el e Bruce Willis. Dar cineva trebuie s-o facă şi pe-asta. Îl ajută şi regizorul Len Wiseman, care ştie să creeze Momente Willisiene. Într-unul din acestea, Bruce dă cu maşina peste un hidrant, calculînd astfel încît jetul creat să-l doboare pe ţintaşul care-l vîna din elicopter. Puţin mai tîrziu, doboară elicopterul folosind maşina pe post de proiectil. Şi mai tîrziu, cînd conduce un tir pe un pod, e atacat de un avion de luptă, care-l mitraliază într-un asemenea hal încît se poate spune că reproiectează, în stil post-apocaliptico-rococo, atît podul cît şi tirul. Cam la momentul acela am ajuns la concluzia că, una peste alta, nu mă simt rău. Realizam, desigur, că, într-o viaţă mai bună - una pe care aş fi trăit-o aşa cum trebuie -, n-aş fi avut ce să caut la Die Hard 4. După cum realizam că, într-o lume mai bună - mai puţin cupidă şi uşor de prostit -, nici n-ar fi existat un Die Hard 4. Dar filmul nu e rău. Nu e nici bun, dar îşi face treaba - ceea ce e mai mult decît se poate spune despre majoritatea blockbuster-urilor de azi, în frunte cu Shrek 3 şi Ocean's Thirteen. E doar descreierat, nu şi nesimţit.