Die Hard 4.0., este relansarea francizei-cult, după 12 ani de la anteriorul Die Hard with a Vengeance. S-au lucrat enşpe mii de variante de scenarii şi între timp Willis a căpătat controlul total asupra filmului, care e produs de compania sa, Cheyenne. Noul bad guy este Timothy Olyphant (pe care-l veţi vedea ca erou de acţiune în Hitman), care e OK, dar nu poate să ţină pasul cu Alan Rickman, William Sadler sau Jeremy Irons. Dar asta e, Bruce Willis e John McClane de pe vremea cînd Ceauşescu era încă viu şi la putere.
Varianta 4.0. e pentru generaţia Xbox. Bruce e însoţit de un sidekick, tânăr şi funny, slacker şi hacker, Justin Long, şi Kevin Smith apare pe post de computer geek. Titlul internaţional Die Hard 4.0. e un software faţă de titlul lor american, hardware, Live Free or Die Hard, care nu poate fi înţeles decât ca o afirmaţie bombastică în Europa, dar face parte dintr-un citat real, istoric. Am crezut că va fi o chiftea, lipsit de încredere în actorii secundari, mai ales bad guy-ul şef şi în regizor, mr. Kate Beckinsale, autorul celor două Underworld. Adică Len Wiseman, care s-a declarat în primul rând un fan, care tratează franciza cu repect, dar am mai auzit asta de la Brett Ratner la X-Men şi Mark Johnson la Ghost Rider. Şi mai conta faptul că are rating PG 13, că suntem în epoca post 9/11, unde terorismul e altceva ca pe vremea primului Die Hard (1988), astăzi film seminal. Şi nu e o reinvenţie a personajului sau a genului, gen Casino Royale. Ce mai, True Lies e un film reţinut faţă de Die Hard 4.0, care e extravagant, funny, (poate prea funny pentru binele lui) şi ratingul PG 13 stă şi el să contarbalanseze plusurile. Şi efectele CGI prea multe, şi clişeul cel mai obosit din filme, cu "mi-au răpit fata" şi subiectul, gen WarGames al lui Badham, prea digital pentru o gîndire analogă. Dar Maggie Q e sexy şi letală, Cliff Curtis în contre-emploi, muzica lui Marco Beltrami respectă formatul lui Michael Kamen, Creedence e Creedence, iar exploziile reale şi cascadele pe bune sunt rock.
Faţă de toate dudele cu buget uriaş care se află pe ecrane vara asta (şi cele rămase să vie, Potter Cinci şi Transformers Unu), Die Hard patru este greu de ignorat. Şi greu de ucis la box office, mai ales în Europa. Oricum după ce l-am văzut, m-am simţit ca şi cum m-aş fi căţărat toată dimineaţa, ceea ce e de bine. După ce a mai trecut timpul, am simţit însă că m-am căţărat cam degeaba, dar ce contează, pentru marele public, când mergi la film pentru că vrei să te caţeri odată şi nu să mergi pe acelaşi munte de nu ştiu câte ori... Bruce a exagerat cu încă o tură de care, sincer, nu aveam nevoie. După atâtea pastişe, până şi originalul pare a fi o copie. Prea cartoonish pentru a fi luat în serios ca lumea, dar lăsând prejudecăţile şi logica la intrare, e ceea ce se numeşte "filmul de vară". Ei au încercat din răsputeri, totul e să se ştie că nu vrem Die Hard cinci. Şi dacă o să fie, atunci try harder.