"E o senzaţie tare faină cînd salvezi lumea pentru prima oară" zicea James Belushi în Real Man (1987), doar cu un an înainte de naşterea nemuritorului John McClane. Ei bine, 20 de ani mai tîrziu, Captain Planet Hollywood Willis salvează lumea a patra oară. Ce altă posibilitate mai bună avea ca să-şi recîştige fiica?
Pe scurt, un act de terorism digital paralizează Statele Unite (bursă, telefonie, semafoare, curent, tot ce e controlat prin calculator, adică tot). Asistăm la un soi de Pearl Harbour cibernetic. Tot ca în Real Man (sau în recentul Collateral) sunt asociaţi de vîltoarea evenimentelor doi oameni (soldatul + civilul) care n-au nimic în comun. Cele mai frecvente replici vor fi desigur: "Get down!... Run!... Get down again!" Tînărul hacker (Justin Long) e creier. Bătrînul ofiţer de poliţie e doar muşchi, zvîcnet şi instinct ("Ai văzut asta?" zice tînărul uluit "N-am văzut. Am făcut-o!" zice McClane).
În Die Hard 4.0, Bruce e cuprins de o demenţă nemaivăzută, ca un surfer kamikaze călare pe valuri uriaşe de adrenalină. Vorba cîntecului: "We're never gonna survive unless / We get a little crazy". Absurd, furibund şi totuşi zîmbind, trece cu SUV-ul prin pereţii unei clădiri doar ca s-o termine pe neobosita karateka Mai. Celebrul său maieu e plin de borş deja din minuta cinci. În astea cinci minute a dat cu maşina în elicopter de două ori doar pentru că "a rămas fără gloanţe". John McClane e ceasul deşteptător pe care Bugs Bunny (sau Daffy Duck) îl tot pocneşte cu ciocanul. Îi sar toate arcurile, dar el ţîrîie conştiincios în continuare. Bugs Bunny, adică negativul jucat de Timothy Oliphant, e un scrîşnitor din dinţi de calibrul lui Paul Betanny în Firewall. Se dovedeşte că tot banii erau mobilul Armageddonului electronic. În fapt un jaf superdeştept, pe lîngă care loviturile lui Danny Ocean sunt pistol cu apă.
Admirabil şi efortul scenariştilor care parcă s-au jucat Can You? (ca Stephen King în romanul Misery). Jocul constă în salvarea credibilă a unui erou pus într-o situaţie fără ieşire (de exemplu: eşti într-un tir şi ai deasupra un avion care trage după tine. Can you escape?). În ultimele cinci minute ale filmului sau la ultima planşă (apropo, a apărut şi jocul video), McClane dă cu tirul în F35, după ce bombardierul a ferfeniţit ditamai şoseaua supraetajată pentru a-l anihila. Nu mă aşteptam să găsesc o meditaţie despre Noua Lume digitală în acest show vizual care uzează din plin tocmai de minunile tehnologiei (Len Wiseman a mai regizat cele două Underworld).
Foştii directori NSA şi CIA au declarat că networkingul masiv face din U.S. "cea mai vulnerabilă ţintă din lume". M-a intrigat cînd am văzut pe generic că ideea filmului se bazează pe un articol scris de jurnalistul John Carlin: "A Farewell to Arms". Cele 800 de cuvinte ale articolului vorbesc despre scenariile ipotetice pe care le imaginează experţii serviciilor secrete, pentru a fi pregătiţi în cazul unui atac la scară mare. "Sistemul telefonic din Georgia a căzut... Circulaţia feroviară e paralizată... Controlul aerian e în colaps... O bombă a explodat într-o bază militară din Texas... Sateliţii kaput... şi aşa mai departe". Jocul, tot un fel de Can You? se joacă pe echipe mixte care trebuie să gestioneze The Day After. Să reformulăm deci: ideea filmului vine de fapt din camerele de briefing de la Pentagon. Surpriză?