Cum să omori un elicopter cu maşina? Dacă vă bate gîndul să aflaţi, duceţi-vă la Die Hard 4.0. Un film uşor de văzut, o apocalipsă de vară. Iniţial, regizorul Len Wiseman a vrut probabil să dea o notă tinerească seriei, să facă un film trendy, cu hackeri, să dea pe spate puştii.
Dar, cum în lumea hackerilor nu e cine ştie ce acţiune sau, mai exact, toată acţiunea se desfăşoară în faţa tastaturii, s-a ajuns la o soluţie de compromis. Aşa se face că, pînă la urmă, în rolul principal apare tot Bruce Willis, un tip de acţiune garantată, care face tandem cu un hacker.
E drept, Willis nu mai e un tinerel, "spring chicken", vorba americanilor, dar se ţine la fel de bine pe capota unui tir în mers sau într-un SUV spînzurat în casa liftului. De data asta, se luptă să oprească un "Firesole", un colaps cibernetic care ar fi aruncat America, apoi lumea întreagă înapoi în epoca de piatră, cînd oamenii postau mesaje cu dalta pe bloguri de granit, iar site-urile arătau, în general, ca Stonehenge. O catastrofă odioasă, nu-i aşa?
Filmul respectă proporţiile genului de acţiune: o vorbă la trei cascadorii şi o explozie. Poliţistul John McClane, greu de adormit, îşi urmăreşte prin oraş fiica adolescentă, cu care e greu de comunicat. Îl salvează pe hackerul greu la criptat. Apoi începe lupta cu oamenii răi, care sînt greu de priceput, cine sînt şi ce vor, pentru că arată chinezeşte şi vorbesc franţuzeşte. Cam ca românii aşa cum îi visa Cioran. Apare şi un fel de pakistanez, şef de servicii americane, greu de crezut, şi o Cat Woman asiatică, grea de mînă. Scene greu de imaginat, replici greu de uitat, efecte greu de realizat şi, peste toate, o definiţie a eroului: "Nu mai e nimeni în afară de mine să facă treaba asta!", spune Willis, înainte să ia de-o aripă un F-35 şi să dea cu el de autostradă, să moară şoferii noştri de ciudă.