În numărul din 24 septembrie 2001 al revistei The New Yorker, criticul de cinema Anthony Lane scria: "Warner Bros. a amînat lansarea lui Collateral Damage, un film cu Arnold Schwarzenegger, în care un zgîrie-nori este aruncat în aer; dacă Schwarzenegger ar vrea să facă un lucru bun şi drept, le-ar spune celor de la Warner Bros să-şi limiteze pierderile şi să abandoneze filmul, şi astfel i-ar informa şi pe spectatori că genul şi propria sa domnie asupra genului şi-au dat obştescul sfîrşit. Faptul că distrugerea World Trade Center ar putea să însemne drum bun şi călătorie sprîncenată, pentru filmul blockbuster, ar fi unul dintre cele mai neînsemnate din numeroasele efecte ale distrugerii, dar cumva ar atinge un punct sensibil. Dacă filmul-catastrofă a fost făcut de ruşine de o catastrofă, ar fi bine să ne amintim momentul precis al înfrîngerii sale". Articolul se intitula Acesta nu este un film.
Dar ruşinea n-a ţinut mult. Nici nu intraserăm bine în octombrie şi Chuck Norris era din nou la televizoarele noastre, luptîndu-se cu terorişti care spun lucruri ca: "America n-a mai avut parte de război pe propriul teritoriu de 200 de ani. Libertatea i-a făcut pe americani slabi şi vulnerabili". Departe de a se ascunde ruşinate la fundul vreunui maldăr de casete video, astfel de filme profitau de pe urma tragediei: primeau o rezonanţă ieftină, un supliment de atracţie morbidă. Oamenii se uitau la ele. De ce nu? Tragedia însăşi nu fusese comparată de-atîtea ori cu un film, cu una dintre fanteziile acelea pe care şi le permit oamenii în vremuri normale, fantezii în care tot ce e normal poate să dispară într-o secundă, în explozia unei bombe, sub greutatea unui meteorit, sub pasul supărat al lui Godzilla? Pe 11 septembrie făcuserăm efortul - necesar pentru a simţi ceva - de a ne convinge că nu era un film, de a ne ridica de la kitsch la tragedie. Şi acum făceam drumul în sens invers. Coboram - în kitsch ne simţim mai în largul nostru. Lucrurile îşi reintrau în normal - din care face parte şi fantezia filmată a apocalipsei. Deci cum o mai duceţi, terorişti din filme hollywoodiene? Ne-a fost dor de voi. Ce mai faci, Godzilla? Ia mai rade doi-trei zgîrie-nori cu un singur dos de labă, în stilul tău.
Evident că studiourile n-au abandonat filmul acela cu Schwarzenegger. Peste cîteva luni l-au binecuvîntat şi i-au dat drumul în lume ("Fă bani! Fă-ne mîndri!"). Peste alte cîteva luni, lumea a luat cu asalt sălile în care rula Spider Man şi nu s-au mai găsit mulţi care să dezgroape întrebarea aceea, aruncată în batjocură Hollywoodului, toamna trecută: "Unde ţi-au fost super-eroii în ziua aceea?" De altfel, întrebarea ar fi fost deplasată: a trecut ceva timp de-atunci şi Omul-păianjen nu-i omul care să se lase umilit de realitate - de-aia e super-eroic. În schimb, Hollywoodul a dezgropat securea unor războaie mai vechi: Play it again, Pacific, Vietnam, Somalia, play it again: publicul american va aplauda din patriotism, iar restul lumii - din solidaritate. Mai mulţi consilieri şi oameni de relaţii publice, din partea Pentagonului şi a CIA, pe platourile hollywoodiene, veghind la o reprezentare mai "realistă" a serviciilor lor, în viitoarele filme de acţiune. Un nou film cu terorişti şi bombe, o nouă apocalipsă cu buget mare, Ben Affleck tînăr, alb, înalt ca Gary Cooper şi curat la suflet ca un cercetaş, în rolul unui agent CIA, Morgan Freeman bătrîn, negru, nobil ca Sidney Poitier şi înţelept ca un părinte, în rolul şefului său. Doar noua ecranizare după Americanul liniştit, care trebuia să se lanseze la sfîrşitul anului trecut, a rămas închisă într-un seif şi va mai rămîne, pentru că n-am vrea să le arătăm oamenilor un tînăr american făcînd lucruri urîte, chiar dacă le face în Indochina anilor '50 (de care nu-şi mai aminteşte nimeni) şi din idealism (şi el are un suflet de cercetaş), dar n-o să le arătăm oamenilor aşa ceva, ar fi lipsit de tact, nu-i aşa? - încă nu e momentul.
Mă pregătesc să văd emisiunile în care se va comemora 11 septembrie. Răsfoiesc ghidul TV şi aflu că în această perioadă pot fi văzute filmele Comando naval (prizonieri americani în Orientul Mijlociu, terorişti înarmaţi cu rachete Stinger), Erou fără voie / Lethal Ninja (un oarecare Omar vrea să otrăvească apele planetei), Alarmă de gradul zero / Warhead (teroriştii ameninţă cu un atac nuclear), Path to Paradise (teroriştii atacă World Trade Center). Şi, deodată, mi-e teamă să deschid televizorul: mă tem că, după un an, 11 septembrie chiar o să mi se pară un film - o apocalipsă printre altele.