Peisajul - urban sau nu - are un rol variabil în film de-a lungul primului secol de cinema. De la importanţa capitală pe care i-o acordă Antonioni, până la ignorarea lui completă în La Passion de Jeanne d'Arc, al lui Dreyer (film construit din fizionomii), şi trecând prin importanţa medie pe care i-o acordă cei mai mulţi cineaşti.
Metamorfoza peisajului sub acţiunea omului - relativ lentă de-a lungul istoriei - se accelerează în ultimul secol. Boom-ul economic din ţările avansate şi schimbările repetate de regimuri politice în ţările subdezvoltate sunt cauzele principale ale acestei metamorfozări. Schimbarea antropologică a peisajului e rar subiect principal în filmul de ficţiune (Antonioni, de exemplu, nu se opreşte asupra schimbării în sine, ci asupra peisajului schimbat; nu-l interesează acţiunea, ci rezultatul pe care alterarea peisajului îl are asupra individului). Filmul documentar se apleacă însă mult mai des asupra acestor schimbări, mai ales cel de educaţie ecologică.
Un film prezentat şi la Bucureşti, şi care e la graniţa dintre documentar şi ficţiune, îşi însuşeşte cu multă eleganţă subiectul metamorfozei peisajului, fără a fi un film cu ţintă ecologică. E vorba de Lettres d'amour en Somalie (1981), de Frederic Mitterrand - jurnalist şi om de televiziune francez, care s-a oprit, sporadic, şi la filmul de ficţiune. Lettres d'amour en Somalie e povestit, din off, la persoana I, integrând o perioadă din povestea personală a povestitorului în povestea Somaliei de pe parcursul a 30 de ani de la al II-lea Război Mondial. Reporterul - care e regizorul însuşi - observă, constată şi comentează. Observă realităţile din una din cele mai sărace ţări ale lumii, constată schimbările, care au dus la dezastru, de-a lungul câtorva epoci coloniale (inter şi postbelice) şi comentează povestea personală, împletită cu cea a teritoriului pe care se află. Tonul nu e rece şi distant, ci implicat. Imaginile, de cele mai multe ori dezolante - atât din localităţi, cât şi din afara lor - vorbesc de la sine. Dezolante, dar asta nu înseamnă că le lipseşte frumuseţea. E o frumuseţe ce decurge din ştiinţa punerii în cadru şi din simţul plastic al regizorului. Străzile cu clădiri decrepite, dintr-un oraş ce a cunoscut odinioară o oarecare prosperitate, într-o epocă colonială apusă, revin obsesiv. Întâlnirea - adesea violentă - dintre două sau mai multe culturi, a fost în Somalia un factor negativ în evoluţia ţării. A dus la o şi mai mare sărăcie a unei ţări deja sărace şi la o fundătură din care nu se mai poate ieşi.
Tot despre întâlnirea dintre două culturi vorbeşte şi alt film al lui Frederic Mitterrand - Madame Butterfly (1995). Doar că acest film-operă abordează contactul dintre cultura japoneză şi americană doar din unghiul individului. Peisajul antropologic, în opera lui Puccini, nu fusese încă supus schimbării, şi este cel tradiţional japonez. Ceea ce interesează e evoluţia psihologică a personajelor şi ciocnirea dintre mentalităţi. Evident, obiectivitatea prea puţin îl interesa pe Puccini - compozitor pentru care importantă e construcţia dramei după model romantic. Punct pe care Mitterrand îl intuieşte foarte bine - dovadă faptul că finalul tragic e şi partea cea mai realizată a filmului.
Dar Frederic Mitterrand e cunoscut în primul rând ca om de televiziune şi reportaj - amprenta meseriei e evidentă în Lettres d'amour en Somalie. Cele două filme au fost proiectate, de altfel, cu ocazia prezenţei lui în România, pentru realizarea unei emisiuni-reportaj maraton - 24 de ore la Bucureşti. Emisiune care e o mărturie (şi) despre metamorfozele din peisajul arhitectural bucureştean. Cu părţile lui bune şi rele.