Din 22 iunie în 29 septembrie 2002 a fost deschisă la Budapesta o expoziţie retrospectivă ('63-'99) Peter Greenaway. Unul din regizorii marcanţi ai lumii, foarte original şi deseori şocant, Greenaway e, de fapt, pictor de formaţie, iar asta se simte foarte clar în toate filmele lui. De mult timp, graniţa dintre diversele arte vizuale e tot mai greu de făcut, mai ales atunci când se lucrează cu video, instalaţii, multimedia, happening-uri, numeroşi artişti vizuali jonglând deseori cu multe din aceste arte şi migrând de la una la alta. Greenaway e un astfel de artist vizual, la care frontiera dintre cinema şi plastică devine abia sesizabilă şi care face ca arta [s-o numim, în mod clasic] a şaptea îşi găseşte locul (a se citi mai curând amplasarea) într-o sală de expoziţii.
Astfel recenta manifestare de la Budapesta e destul de gratuită văzută ca o expoziţie de artă plastică, dar prinde sens dacă o analizăm prin ochiul cinefilului. Asta pentru că aproape toate exponatele (majoritatea desene, câteva picturi şi un etaj cu afişe) nu sunt decât schiţe la câteva din filmele lui, cu o aplecare speciale asupra unuia din scurt-metrajele timpurii - The Falls, din 1980, dar şi din Dear Phone, H Is for House ori Water Wrackets, din anii '73-'77 sau din câteva lungmetraje (The Draughtsman's Contract, The Baby of Macon). Pentru cineva nefamiliarizat cu filmografia lui Greenaway, schiţele nu trezesc prea mare interes. Ca să-ţi fie cât de cât accesibile, trebuie citit textul ce le însoţeşte, iar vizionarea filmelor şi cunoaşterea temelor preferate ale regizorului clarifică încă şi mai mult lucrurile.
Expoziţia a fost deschisă într-unul din spaţiile dedicate artei contemporane, deschise recent. Galeria se numeşte MEO şi e amplasată într-o hală, fostă industrială, restaurată şi reamenajată ca o galerie de artă contemporană. Proiectul e foarte îndrăzneţ, cu atât mai mult cu cât spaţiul e undeva la marginea oraşului, în Est, pe strada Jozsef Attila, dar se ajunge relativ uşor, cu metroul (ultima staţie).
Descoperirea de noi funcţionalităţi pentru spaţiile industriale abandonate şi transformarea lor în spaţii expoziţionale e una din ideile ce au prins destul de bine în Ungaria şi e foarte fericit pusă în aplicare (un alt exemplu ar fi centrul de dans contemporan de la Trafo, deschis într-un fost transformator reamenajat, aflat foarte aproape de locul unde a copilărit Szabo Istvan - la intersecţia străzilor Tuzolto cu Liliom). Ceea ce dă farmec acestor locuri e faptul că, reamenajându-le, arhitecţii şi designerii nu au încercat să le mascheze originea ci, dimpotrivă, au speculat-o, dându-le un iz tipic, post-industrial. Materialele suple, profilurile uşoare, aproape vaporoase (deşi din metal), în general finisajele din materiale noi sunt aplicate pe formele greoaie (doar revopsite uneori) evocând febra megalomană a industrializării de odinioară. Sticla, aluminiul şi oţelul, formele deseori curbe, elipsoidale, uneori tăioase, ascuţite, se îmbină cu betonul originar, omniprezent, într-un stil cu o personalitate aparte.
Ceea ce e cel mai interesant, din punctul de vedere al cinefilului, e că acest tip de spaţii, reproiectate, în principiu pentru expoziţii de artă plastică, sunt imaginate multifuncţional, putând fi amenajate cu uşurinţă în el săli micuţe pentru proiecţii video sau chiar pe 8 ori 16 mm. Sau, aşa cum a fost cazul cu Greenaway, pot fi destinate expoziţiilor de confluenţă.