Aproape întotdeauna instrument de recuzită sau decor, niciodată vedetă sau personaj în sine, scara ocupă un loc destul de retras, ca pondere, în cinematograf. Asta dacă e să ne raportăm la alte elemente arhitectonice mult mai privilegiate - bunăoară faţadele, a căror panoramare de multe ori e introducerea în acţiunea de interior.
Există cîteva ipostaze însă în care scara, atît cea de interior, cît şi scările ca detaliu urbanistic - ale unui parc, de exemplu, sau ca o simplă trecere între două nivele ale oraşului, au un rol important în decorul filmului şi-n susţinerea acţiunii. În repetate rînduri, scara interioară serveşte, în filmul clasic hollywoodian, de trecere a vedetei de la "culise" - etajul, unde se pregăteşte, la "scenă" - salonul de la parter. Vedeta îşi face apariţia, mult aşteptată, în capătul scărilor, unde zăboveşte o clipă - astfel prezenţa acesteia e încărcată de toată somptuozitatea pe care acest gen de film o implică. Scara, tot în clasicul american, poate fi însă şi element de accentuare a dramaticului - deseori, în filmele poliţiste, victima se rostogoleşte de-a lungul scărilor, pînă jos, şi fie că-şi găseşte moartea înainte de-a fi-nceput căderea, fie că (iar în acest caz dramaticul e cu atît mai intens) moare tocmai datorită loviturilor repetate de trepte. În britanicul Fallen Idol de exemplu, filmul lui Carol Reed din 1948, victima se rostogoleşte pe scări, dar tot pe scara interioară se produce scena dezvăluirii, jocurile de cameră în susul şi-n josul scării, între diferitele personaje aliniate pe toată lungimea acesteia, dînd scenei o tensiune interioară pe care o remarci doar la o analiză atentă şi profundă.
La Hitchcock, cultivarea angoasei e excelentă în Vertigo, din 1958, unde scara în spirală devine laitmotivul filmului (şi, stilizat, chiar şi al genericului şi al afişului) şi proiecţia în teritoriul realului a obsesiilor şi fricii subconştiente. Tensiunea aici e paroxistică, iar scara spiralată a turnului misiunii spaniole, privită de sus, e subiect de citate (de curînd, cu umor, într-un film distribuit şi în cinematografele româneşti - What's the Worst That Could Happen?, în regia lui Sam Weisman). Scara în spirală poate servi însă şi ca element estetic - speculaţiile de acest fel ale lui Bertolucci în L'Assedio (1998) sunt un exemplu - casa scării unui imobil destul de oarecare din Londra, filmată însă din unghiuri căutate, construiesc o parte din universul estetic al filmului.
Tot pe scară au loc multe din cele mai frumoase scene din In the Mood for Love, al lui Wong Kar-wai, cînd paşii eroinei, urcînd scara, sunt urmăriţi din spate, cu încetinitorul, în culori superbe şi pe o muzică şi-ntr-un ritm ce creează acea atmosferă imposibil de uitat.
Revenind la tensiune, poate că cele mai celebre scări din toată istoria cinematografului sunt cele din Odessa, impuse de Crucişătorul Potemkin / Battleship Potemkin (1926) al lui S.M. Eisenstein, şi citate în toate dicţionarele şi istoriile filmului. Scena landoului ce se prăbuşeşte pe scările din Odessa e de notorietate, ca şi scenele revoltei. Ştiinţa montajului şi a folosirii prim-planului dă o forţă inegalabilă acestor scene. Cam acelaşi gen de scări există şi-n faţa poştei centrale din Marsilia şi pe care Jacques Demy le foloseşte în penultimul său film - Trois places pour le 26, din 1988, cu Yves Montand în fruntea unei figuraţii impresionante. Yves Montand ce joacă rolul unui actor de music-hall (gen foarte cultivat de regizor) şi care se întoarce în oraşul adolescenţei sale pentru a pregăti un nou spectacol şi a-şi regăsi iubirile de odinioară. Un odinioară care, chiar dacă e redescoperit uneori, lasă un gust ciudat, precum timpul regăsit al lui Proust...