"De ce sînteţi voi, cinefilii, mai obsedaţi decît oamenii cu alte pasiuni?", m-a întrebat un amic, iar eu am început să mă apăr - "Adică ce vrei să spui? Că sîntem maniaci periculoşi? Posedaţi? Nu-i adevărat! " - pînă cînd mi-am amintit de cele 1001 de nopţi pierdute, cînd orele trei-patru mă găseau la cel de-al treilea film şi la cea de-a patra cafea a serii. De fapt, au fost mai mult de 1001 şi ar fi fost mult mai multe, dacă alte obsesii nu mi-ar fi tăiat din timp şi dacă doctorul nu mi-ar fi tăiat în cele din urmă cafeaua. Ceea ce nu m-a împiedicat, azi-noapte, să-mi pregătesc un ibric, pentru că nu voiam să adorm înainte de a termina de citit Secolul 21, nr.10-12/2001 - Filmul.
Numărul se încheie cu ancheta "Ce reprezintă pentru dumneavoastră cinematograful?" "Un lucru drăcesc", răspundea Irina Nicolau. "Consider drăceşti toate lucrurile care îmi plac peste măsură." Şi Ioana Pârvulescu: "Mă împrietenesc cu o zi rea abia după ce mă duc la un film. Mă împrietenesc cu un om cînd văd că am trăit aceeaşi aventură a unui film, în acelaşi fel (...) Mă împrietenesc cu un oraş abia după ce am fost într-una din sălile lui de cinematograf, după ce i-am gustat partea de ficţiune, mirajul lumilor paralele." Iar eu cred că mă pot împrieteni cu oricine se recunoaşte în cuvintele Ioanei Pârvulescu. Poate că amicul meu avea dreptate: lasă-i pe alţii să fie pasionaţi - noi sîntem posedaţi.
Există cîteva lucruri extraordinare în acest număr: două texte de Serghei Eisenstein, marele cineast analizînd montajul filmelor sale Linia generală / Staroye y Novoie şi Crucişătorul Potemkin / Battleship Potemkin; textul lui Slavoj Zizek, care discută ideile lui Jacques Lacan folosindu-se de exemple cinematografice, legate tot de montaj, dar de montaj la Hitchcock (iar în "montajul" alert al revistei, Zizek vine chiar după Eisenstein, căruia îi trage o palmă peste ceafă, comentînd o secvenţă din Linia generală ca mostră de "pornografie stalinistă"!); şi Pier Paolo Pasolini analizînd filmul asasinării lui Kennedy - "cel mai tipic dintre toate planurile-secvenţă posibile". Pentru Pasolini, realitatea este "un infinit plan-secvenţă subiectiv care se termină la finele vieţii noastre". Aşa cum planurile-secvenţă au nevoie de montaj, moartea este necesară, pentru că ea "desăvîrşeşte un montaj fulgerător al vieţii noastre: ea alege momentele cele mai semnificative (...) şi le pune cap la cap, făcînd din prezentul nostru, infinit, instabil şi incert, şi de aceea lingvistic nedescifrabil, un trecut clar, stabil, sigur şi, deci, lingvistic descifrabil (...)" Cine altul ar fi ajuns aici, pornind de la filmul amatorului Zapruder?
Probabil că oricine e interesat, cît de cît, de cinematograful contemporan a auzit de manifestul Dogma 95, dar nu ştiu cîţi au avut şansa să-l citească. Manifestul e reprodus în Secolul 21 (în grupajul "Cinematografii", în care mai intră un articol despre industria hong-kongheză şi unul despre autoarele franceze) şi vă spun eu că merită: cu exclamaţiile sale furioase ("filmul nu este o iluzie!"), cu interogaţiile retorice menite să tragă de urechi (Asta este ceea ce ne-au adus cei 100 de ani?"), cu radicalismul său absurd (pînă şi revoluţia Noului Val francez e înfierată ca o mişcare în esenţă contra-revoluţionară - "romantism burghez (...) şi prin urmare...fals!"), cu majusculele sale ("Astfel îmi depun Jurămîntul de Castitate"), documentul ar suna ca o parodie (involuntară) a manifestului unei avangarde de la începutul secolului XX - ar fi o glumă, dacă n-am şti că în litera şi în spiritul lui s-au creat filme importante ca Festen şi Idioterne.
În atenţia celor care îşi fac un titlu de glorie din dispreţul pentru filmele americane: grupajul despre Hollywood este revelator, provocator, pătrunzător. Dar cel mai mult mi-a plăcut grupajul "De la text la film", în special articolul lui Hanif Kureishi "Noi doi", despre experienţa colaborării sale cu Patrice Chereau la filmul Intimacy. Textul m-a emoţionat mult mai mult decît filmul. Este una dintre cele mai bune mărturii, cunoscute de mine, despre comunicarea, solidaritatea, rivalitatea, prietenia dintre un scriitor şi un regizor; e plină de empatie, de înţelepciune şi de fraze pe care ai vrea să le reţii. (Despre şocul de dragul şocului: "Fusesem trezit din somn de cineva care nu avea nimic de comunicat." Despre decadenţa în artă: "este ca narcisismul la oameni, nu te mai gîndeşti la nimeni altcineva decît la tine." Despre povara de pe umerii lui Chereau: "este greu să îţi pese atît de mult de ceva care ar putea fi atît de uşor respins, doar un film cînd există atîtea filme.") Dacă sînteţi cît de cît curioşi să ne înţelegeţi pe noi, posedaţii, acest număr din Secolul 21 v-ar ajuta. Dacă nu sînteţi curioşi, căutaţi-l oricum, pentru plăcerea de a citi textul lui Kureishi, fragmentele din scenariul filmului După-amiaza unui torţionar de Lucian Pintilie, notiţele lui Pintilie pe marginea filmului ("Acesta este iadul: aşteptarea veşnică a pedepsei. Eu descriu o după-amiază în iad"), dialogul dintre regizor şi Ştefan Augustin Doinaş, povestea de dragoste (cu cinematograful pe post de mijlocitor) dintre Ada Roseti şi New York.
Dar cea mai atractivă deschidere de articol o face Mihai Chirilov, după cum articolul său "Sunetul muzicii: impresiuni recente de la naşterea Cinematografului" face parte din grupajul cu cel mai atractiv titlu - "Au bazar, Balthasar!" (joc de cuvinte apropo de filmul lui Robert Bresson Au hasard, Balthazar, şi ecou al unei observaţii din editorialul lui Leo Şerban, despre bazarul ce caracterizează filmul actual). Propoziţia aceea introductivă mi-a plăcut atît de mult, încît o citez în loc de încheiere (oricum, după ce am citit toată noaptea, nu mă simt în stare să produc o încheiere de unul singur): "- Am văzut Cîinele andaluz pe MTV."