Iar restul e tot TIFF (2007)

În a doua jumătate a Festivalului Internaţional de Film Transilvania, am fost tot un soi de gură-cască, la fel ca-n primele zile. M-am mirat încontinuu de cît de multă lume poate să vrea să vadă filme, de cozile de la 9 jumate dimineaţa pentru bilete la Mungiu (cozi care începeau în faţa cinematografului şi se prelungeau şerpuit pînă după colţul clădirii), de biletele care nu se mai găseau la proiecţiile din timpul săptămînii, chiar dacă ajungeai cu o oră mai devreme.

Cine a apucat să meargă la cîteva filme, sigur a dat în isterie, începînd să încercuiască pe program cu carioca roz, intrînd în conflict cu rutina, colegii de muncă şi cărţile de lîngă pat. Iar filmele au curs unul după altul, poveştile s-au cam amestecat între ele - de două ori Nina Simone pe coloana sonoră, sau al doilea prim-plan cu un prezervativ folosit / abandonat (ceea ce, deşi putea să fie un fapt semnificativ, nu e deloc astfel).

Primul film pe care l-am văzut în a doua parte a TIFF-ului a fost Amanţii obişnuiţi (Les amants réguliers, 2005, regia Philippe Garel), o construcţie à la Godard de trei ore, lentă şi stăruitoare, despre eterna obsesie a francezilor din ultimele decenii - adică mai '68 şi deziluziile unei generaţii sufocate de propriile idealuri. La miezul nopţii, cînd s-a sfîrşit pelicula, în sală mai erau vreo 25 de persoane, cu ochii înroşiţi şi priviri cam bezmetice. Este, probabil, preţul pe care au trebuit să-l plătească pentru fanatismul lor cinefil. Vineri, 8 iunie 2007, TIFF-ul a pus la cale o întîlnire de zile mari între două filme: Independenţa României şi Restul e tăcere. Proiectate la diferenţă de vreo oră jumătate, filmele au dialogat foarte relaxat unul cu celălalt - primul dintre ele e chiar cel dintîi film mut românesc (stîngace şi amuzant - de exemplu, niciodată un soldat nu murea pe cîmpul de luptă înainte să se zvîrcolească de vreo cîteva ori pe toate părţile), proiectat la Cluj cu o coloană sonoră a lui DJ DuBase, ceea ce îl face mult mai suportabil, iar a doilea e cel mai nou film al lui Nae Caranfil. Despre acesta ar fi mai multe de scris. Premiera mondială era trecută în program vineri după-masă. Cum pelicula a ajuns însă cu o zi mai devreme, organizatorii au mutat-o joi noapte, la 23.30.

Deşi schimbarea a fost anunţată în ultimul moment, iar ora foarte tîrzie, sala cinematografului Republica, de o mie de locuri, a fost din nou plină, spectatorii aşteptînd finalul filmului (în jur de ora două) ca să-l poată aplauda pe Caranfil. Filmul, care reconstituie making of-ul Independenţei României, este prima noastră peliculă de entertainment pur de bună calitate, cu un buget considerabil, cu decoruri năucitoare şi reconstituiri de epocă, aşa cum nici prin gînd nu ne-a trecut că vom putea avea vreodată.

Aducînd pe ecran acea primă vîrstă a filmului, în care oamenii erau neîncrezători, dar şi fascinaţi de ceea ce încă nu era o evidenţă (ba mai mult, apărea drept o pervertire a gustului artistic, în comparaţie cu teatrul), Caranfil poate vorbi cu tandreţe şi umor (subminat însă crunt de cîteva secvenţe de-a dreptul macabre) despre pasiunile şi nebuniile din lumea filmului, despre delăsările şi compromisurile celor mai slabi. Per total, Restul e tăcere e, pe lîngă proaspătul Palme d'Or, semnul cel mai bun că cinematografiei româneşti începe să-i meargă chiar bine.


Cîteva filme foarte bune şi multe alte "bonusuri" cinematografice

La California Dreamin' (nesfârşit), în regia lui Cristi Nemescu, n-am reuşit să ajung. Conform deciziei producătorilor, filmul nu a fost proiectat decît o singură dată (ceea ce nu e o tragedie, avînd în vedere că săptămîna viitoare va intra în cinematografe). Totuşi, l-am rugat pe amicul meu, Cristi Luca, să transmită de la faţa locului, ceea ce a şi făcut: "O privire de regizor rar întîlnită, sensibilitate & umor, măiestrie şi cinism à la Pintilie, scenariu bine scris, actori excelenţi, o imagine impecabilă. Aşa cum chelneriţa din Chungking Express visa să plece undeva departe, dorul de ducă nu-i e străin nici tinerei din Căpîlniţa: I'd be safe and warm / if I was in L.A. / California Dreamin' / on such a winter's day. (Mamas and Papas - California Dreaming). Regrete, reproşuri, frustrări, mizerie şi, mai presus de toate, cîte un vis, al fiecăruia. Al lui Cristi e superb".

Chiar înainte de închiderea oficială, am văzut La sagrada familia (Chile, 2006, regia Sebastian Campos), un film foarte bine filmat (tot cu camera-n mînă), cu buget mic de tot, 3 zile de filmări şi doar 12 pagini de scenariu, pornind de la care actorii au improvizat cît cuprinde. Rescriere foarte ingenioasă a lui Hamlet: La sagrada familia e genul de film căruia nu prea ai ce să-i reproşezi, mirat de prospeţimea şi de maturitatea lui (trebuie precizat că e un lungmetraj de debut). Pelicula a luat Marele Trofeu al festivalului (lucru care m-a bucurat foarte tare), în condiţiile în care 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile a fost retras din competiţie (dar s-a ales, oricum, cu două premii), ca să nu fie încălcată una dintre prevederile regulamentului de la Cannes. Premiul de regie i-a fost acordat lui Ragnar Bragason (Islanda), pentru Börn / Copii, iar cel de interpretare italianului Luca Lionello (pentru rolul din Cover-Boy... L'ultima rivoluzione).

Gala de închidere, parcă mai glamorous ca-n anii trecuţi, i-a adus pe scenă pe premierul României (care-a povestit cît de emoţionat a fost cînd a aflat de la soţie că Mungiu a cîştigat la Cannes), directorul CNC, Eugen Şerbănescu (mulţumit că a reuşit să finanţeze atîtea filme bune în ultima vreme) şi ministrul Iorgulescu, luat pe sus de o veşnică avalanşă de promisiuni şi rosteli nesfîrşite ("Cine a făcut revoluţia română? Tinerii. Cine face acum revoluţia în cinematografia românească? Tot tinerii." Etc.). Premii pentru întreaga carieră au primit Irina Petrescu şi Franco Nero, iar cel pentru o tînără speranţă a cinematografului românesc i-a revenit, după cum era de aşteptat, Anamariei Marinca.

Şi ăsta a fost TIFF 2007, cu 50.000 de spectatori, cîteva filme foarte bune şi multe alte "bonusuri" cinematografice. Mi-e greu să-mi imaginez ce-ar mai putea născoci organizatorii, pentru ca ediţia de anul viitor să fie şi mai bună ca cea de acum. Dar aştept cu nerăbdare.