"Simbolismul podului sau punţii, care îngăduie trecerea de pe un mal pe celălalt, este unul dintre cele mai larg răspîndite. Această trecere înseamnă şi trecerea de la pămînt la cer, de la starea omenească la cele supraomeneşti, de la contingenţă la nemurire, de la lumea sensibilă la cea suprasensibilă. [...] acest pod este uneori simbolizat printr-o sabie. Remarcăm aşadar două elemente: simbolismul trecerii şi caracterul adeseori primejdios al acestei treceri, specifică oricărei călătorii iniţiatice. [...] Podul se mai identifică şi cu axa lumii, sub diferitele ei forme, şi îndeosebi cu scara - situaţie în care podul trebuie considerat ca fiind vertical. Demn de reţinut este faptul că titlul de pontifex, propriu împăraţilor romani şi dat pînă astăzi papilor, înseamnă constructor de poduri. Pontiful este deopotrivă constructorul şi podul însuşi, ca mediator între cer şi pămînt" (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant - Dicţionar de simboluri, vol. III, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995).
În mai toate filmele lui, Tarkovski abordează tema iniţierii, fie că această iniţiere se împlineşte, fie că nu. Căci trecerea punţii, călătoria iniţiatică nu are întotdeauna rezultatul dorit. Andrei Rubliov (în Andrei Rubliov, 1969) îşi începe călătoria cu observarea de la distanţă a frumuseţilor lumii şi pictarea lor. Fără o participare spirituală, aceasta duce însă la eşec, căci "frumuseţea pur formală devine carnală" (Pr. Toma Pidlik - Motive apocaliptice la Andrei Tarkovski, revista Echinox, Cluj). Ultima etapă a călătoriei iniţiatice, trecînd prin munca omului, este tocmai participarea spirituală. "Adevăratul pictor reprezintă omul adevărat pentru că a găsit sensul spiritual al lucrurilor văzute aşa cum l-au văzut apostolii pe Muntele Tabor (Marcu 9, 2-12) şi cum trebuie să le apară tuturor la sfîrşitul veacurilor" (ibidem).
Dimpotrivă, călătoria din Stalker / Călăuza, 1979 (probabil filmul lui Tarkovski ce tratează cel mai clar tema) se soldează cu un eşec. Intelectualul ce intră în Zonă nu e pregătit pentru iniţiere. Este nu doar grăbit (vrea să sară peste etape, nerespectînd regula jocului pe care călăuza i-o explică), ci viziunea lui este pur utopică. Ajuns la finalul călătoriei, găseşte ruine şi spaţii goale. "La final se regăseşte acolo de unde a pornit. [...] Călătoria utopică nu l-a îmbogăţit, dimpotrivă: l-a deziluzionat total" (ibidem).
Subsumată celei a sacrificiului, tema iniţierii atinge în Offret / Sacrificiul, 1986 maximul frumuseţii formale. Călătoria se face de astă dată repetitiv - copilul trebuie să ude pomul uscat mulţi ani la rînd, în fiecare zi, iar în cele din urmă acesta înverzeşte. Iniţierea presupune nu doar răbdare şi perseverenţă (actul repetitiv), ci mai ales dragoste, care vine şi se descoperă cu timpul. Copilul udă copacul nu cu apă, ci cu dragostea lui şi astfel îi redă viaţa.
America propune road-movie-ul ca gen ce abordează călătoria. De cele mai multe ori, aceasta e însă inversul călătoriei iniţiatice, răsturnarea sensului acesteia, transformîndu-se în rătăcire. Wim Wenders preia genul şi-l tratează de pe poziţii existenţialiste. În Bis ans Ende der Welt / Pînă la capătul lumii, 1991 sau Alice in den Städten / Alice în oraşe, 1974, călătoria e un suport al incomunicabilităţii. Iniţierea îşi pierde orice sens, iar punţile între oameni sunt imposibil de construit. Wenders se situează, într-un fel, la antipolul şi pe anti-podul lui Tarkovski. Dacă în aceste două filme călătoria se face în maşină, în Der Americanische Freund / Prietenul american, 1977, eroul muribund îşi face călătoriile în tren. Aici călătoria are un scop, chiar dacă pur material - Jonathan Zimmermann vrea să lase familiei o sumă de bani după moartea lui.
Tot cu trenul se călătoreşte şi în Un soir, un train / Într-o seară, un tren, 1968, al lui André Delvaux, după nuvela omonimă a lui Johan Daisne. Mathias călătoreşte aici pe podul dintre viaţă şi moarte, numai că valenţele iniţiatice rămîn în umbră. Accentul cade pe mister şi pe straniul acestui no man\'s land.
Ajungem la reinterpretarea, în cheie postmodernă, a miturilor iniţiatice. O astfel de reinterpretare (a Odiseei lui Homer) este O Brother, Where Art Thou? / Marea hoinăreală, 2000. Amestecul de umor negru şi absurd kafkian este foarte pe gustul fraţilor Coen, iar parodia e excelent susţinută ideatic şi vizual. Negrul orb mergînd spre niciunde pe un cărucior cu manivelă, pe şine, le prevesteşte evadaţilor marea călătorie ce îi aşteaptă şi marile şi nemaipomenitele aventuri prin care vor trece. Scopul aparent este găsirea unei comori ascunse, provenită din jefuirea unei bănci, dar Ulysses Everett McGill (parodia se aplică şi la nume) ştie foarte bine că aceasta nu există. Îi amăgeşte pe ceilalţi doi evadaţi - Pete şi Delmar - pentru a le reda speranţa. Odată speranţa dobîndită, vor găsi şi adevărata comoară. Şi vor realiza că, aşa cum prevestise profetul orb, "comoara căutată nu va fi aceeaşi cu comoara găsită".