Totul a pornit de la ideea unor fabricanţi de jucării de a da o mare lovitură, oferindu-le copiilor două jucării într-una singură. Cum ar fi să primească băieţelul o maşinuţă, şi când se uită mai bine, să vadă că-şi poate face din ea şi un robot de toată frumuseţea?
Nu peste mult, le-a picat încă o fisă: dincolo de dualitatea produsului, să speculăm şi procesul metamorfozei respective; va stimula inteligenţa copilului, creativitatea şi fantezia, şi vom avea trei jucării într-una singură: două materiale (maşina şi robotul) şi una conceptuală (transformarea în sine).
Aşa că în jucării au fost montate nişte resorturi, şi era de ajuns ca băieţaşul să apese un buton, pentru ca schimbarea să se producă automat şi spectaculos, sub ochii lui - wrruuummmmm! Începea să se nască o poveste.
Anii au trecut (să tot fie câteva decenii bune de-atunci), şi jucăriile Transformers au devenit tot mai sofisticate. Nu numai autovehiculele, ci şi alte mijloace de transport sau obiecte se puteau metamorfoza în roboţi. Se puneau în vânzare seturi întregi, cu unele specimene bistabile, altele modulare... Morfologia roboţilor din familia transformatorilor dobândea trăsături tot mai caracteristice. Povestea îşi contura un stil, o concepţie, un univers.
Era inevitabil ca nu peste mult subiectul să fie speculat şi în filmul de animaţie (interesantă evoluţie inversă, aici franciza a pornit de la jucării spre a cuceri şi cinematograful, când de obicei se întâmplă pe dos) - şi nu peste mult şi în lung-metrajul cu actori. După un prim Transformers - The Movie din 1986 şi diverse alte tratamente fără răsunet, s-a ajuns la varianta de faţă (şi-o să mai urmeze, căci sechela e deja programată, pentru 2009).
E clar din capul locului că Transformers se adresează unor categorii de public bine delimitate: pasionaţii (de orice vârstă) ai jucăriilor metamorfice, copiii în particular, şi copiii în general (adică acei spectatori - din nou de orice vârstă - care pot înghiţi cu plăcere o ditamai salata de fructe c-un deget de lichior în ea, fără să strâmbe din nas că ei nu servesc decât mâncăruri serioase).
Scenariul compus de Roberto Orci, Alex Kurtzman şi John Rogers îşi ia ca punct de pornire o reţetă super-schematică (două facţiuni robotoide extraterestre, una bună, alta rea, se bat pentru o chestie care întâmplător a nimerit pe Pământ şi e ascunsă pe-aici pe undeva), pe care o dezvoltă în primul şi-n primul rând pentru a prilejui cât mai multe confruntări de acţiune. Pe acest schelet (şi totodată scop în sine) se mai adaugă carnea unor personaje umane pasabil de ataşante şi hazlii, a câtorva situaţii şi conspiraţii cu priză la public (inclusiv faza cu Hoover Dam), şi a multor momente comice. Filmul are marele merit de a nu se lua nici un moment în serios mai mult decât îi impune propria substanţă: adică, acel nivel de seriozitate ludică al copilului care se joacă. Din acest punct de vedere, seamănă marcant cu Men in Black - din nou, abordarea unei teme cam paranoice, din perspectiva filmului de acţiune cu accente comice predominante.
Ca atare, putem trece cu vederea lipsa totală de logică a multor elemente, cum ar fi diferenţa de masă dintre ditamai robotul cât blocul şi autoturismul sub al cărui chip de camuflează, faptul că roboţii vorbesc mişcând gura, ba chiar... clipesc din faruri! Convenţia jocului de copii e declarată, iar până la un desen animat cum ar fi Cars nu e decât un pas. Putem accepta şi că bunul şi sentimentalul Bumblebee (ocrotitor şi automobil al eroului) are "ochi" albaştri şi reuşeşte să imite credibil expresia unui căţel duios. Treacă de la noi prezenţa "şoferilor" şi a "piloţilor" (nu mă refer la personajele umane reale) de la bordul falselor maşini de poliţie şi elicoptere; deducem că erau nişte simple manechine din dotare, dar corectitudinea naraţiunii ar fi impus ca măcar o dată, pentru o fracţiune de secundă, să se expliciteze şi acest lucru - e cam ca virgula la locul ei într-o frază.
Slavă Domnului, partea moralizatoare e niţeluş mai convingătoare decât spanacurile de la Marvel, şi chiar are şanse să-i atingă cât de cât în suflet pe copii, făcând-i să vadă cu alţi ochi omenirea din care fac parte. O salvează tocmai excesele sentimentaloide responsabil controlate, şi modul dezinvolt-gogonat în care ni se vâră pe gât cu forţa ideea că "ei" sunt printre noi, deghizaţi în fierătanii ale şoselelor sau văzduhului, binevoitori şi răbdători - făcându-te să accepţi tezismul unor concluzii gen "omenirea e o specie tânără, dar cu mari posibilităţi", etc.
De asemenea, kudos pentru nesimţitul de roboţel camuflat în radiocasetofon la bordul Air Force One (de reţinut: când din Preşedintele S.U.A. se văd numai şosetele roşii în grosplan, e clar că filmul nu va fi prea serios - o nouă declaraţie de intenţie!), pentru bâzdâgania care împrumută aspectul mobilului Nokia al protagonistei (Megan Fox), şi mai ales pentru scorpionul din deşert, dispariţia sa finală în nisip, "rănit" fiind, sau coada autonomă pe care i-o iau ăia la puricat, în laborator.
Că tot veni vorba de Megan, pe partea umană se descurcă destul de bine Shia LaBeouf, în rolul eroului, precum şi ai săi părinţi care-s complet paraleli cu ce se întâmplă: Julie White şi Kevin Dunn (drăguţ portretul tatălui maniac-al-grădinii şi de-o meschinărie cu fi-su cum numai la anumiţi taţi poţi găsi). Fac frumos, pe post de guest stars, Jon Voight şi John Turturro.
Iar dincolo de toate astea, ceea ce contează e show-ul. Michael Bay, care din 1990 şi-a tot făcut mâna cu diverse filmuleţe dintre care se desprind The Rock, Armageddon (citat explicit de oarece personaje de-aici, când vin amicii din spaţiu să le dea o mână de ajutor lui Optimus Prime şi Bumblebee) sau Bad Boys, povesteşte cu siguranţa unui meşteşugar versat, şi filmează şi mai dibaci. Cadrele cu ticălosul elicopter de la început, venind negru şi paranoid peste dunele deşertului, acumulează abil tensiunea secvenţei de amorsare a acţiunii (personal, după un asemenea demaraj, aş fi dorit totuşi un ton puţin mai serios până la capăt - sau viceversa; filmul începe prea dur pentru joaca veselă care va urma). Imaginile metamorfozelor propriu-zise au un dinamism expresiv bine stăpânit şi cu impact suficient de puternic pentru ca, după proiecţie, să te uiţi mai atent la orice maşină vezi pe stradă venind spre tine; doar vreo cinci minute (că pe urmă-ţi trece), da' las-că şi alea-s bune.
Aşa că, în ultimă instanţă, avem un spectacol cinematografic de să stea mâţa-n coadă? Avem. Bucura-ni-s-or copchiii când i-om duce la mall? Bucura-ni-s-or. În rest...? Noi să fim sănătoşi.
(Notă: N-am început această analiză cu un memento autobiografic-patern tocmai pentru că ar fi fost prea previzibil. PaPaguLii care este - şi care se ştie - abia aşteptau. Ţeapă! :D)
4 iulie 2007, h. 18:30-19:19
Bucureşti, România