Trebuia să se ajungă aici. Într-aici se îndrepta Hollywood-ul de 25 de ani: evenimentul verii 2007 se numeşte Transformers şi este ecranizarea unor maşinuţe de jucărie din anii '80, care se puteau transforma în roboţi. OK, maşinuţele nu sînt singure pe ecran. Dacă vă uitaţi cu atenţie, veţi vedea şi nişte mogîldeţe ciudate, nemetalice. Ei bine, aflaţi de la mine (care ştiu din caietul de presă) că acele chestii se numesc oameni. Hai să terminăm mai întîi cu ei, că nu sînt multe de spus. Cel mai important ar fi un adolescent timid (Shia LaBeouf) care, neştiind că rabla lui de Camaro e de fapt o maşină-robot, o invită pe frumoasa liceului (Megan Fox) la o mică plimbare cu ea - un bun prilej pentru regizorul Michael Bay (al cărui simţ al umorului şi-a găsit împlinirea absolută în imortalizarea pe peliculă - pe pelicula filmului Bad Boys II - a doi şobolani care făceau sex) să-şi descarce toate glumele din seria "Hi-hi-hi! Îmi plac femeile care ştiu să-mi umble la motor.". Pe lîngă cei doi tineri ar mai fi: un ministru al apărării, interpretat de un manechin de ceară pe care, dintr-un motiv sau altul, îl cheamă la fel ca pe unul dintre cei mai inimoşi actori ai anilor '70, Jon Voight; o blondă (om de ştiinţă, cred) care, atunci cînd vorbeşte, îşi mişcă gura într-un fel atît de nenatural încît m-am aşteptat să fie şi ea robot; şi John Turturro, care, fiind John Turturro, pare trăit, muncit şi înăcrit - deci uman -, drept care regizorul îl pedepseşte punînd un robot să-i facă pipi în cap.
Surpriza nu e că Michael Bay (Armageddon, Pearl Harbor) nu e bun la oameni. (George Lucas - omul care, în Războiul stelelor, a arătat calea spre un cinema în care maşinile vor avea mai multă personalitate decît oamenii - pare Bergman pe lîngă Bay.) Surpriza e că nu e prea bun nici la maşini. Acestea vin de pe planeta Cybertron, pot lua forma oricărui vehicul şi se împart în două tabere: autoboţii cei buni şi decepticonii cei răi. Poţi să-i deosebeşti unii de alţii după faptul că autoboţii sînt vopsiţi în culori vii, iar decepticonii în culori sumbre, dar ce faci ca să-i deosebeşti pe autoboţi între ei sau pe decepticoni între ei? Cîtă vreme stau deghizaţi în maşini, mai sînt cum mai sînt; de exemplu, Camaro-ul băiatului (în realitate, un autobot pe nume Bondarul) are un pic de personalitate. Şi decepticonii mai mici, care tind să se deghizeze în telefoane şi în CD-player-e, sînt agitaţi şi chicotitori, ca nişte spiriduşi malefici. Dar ceilalţi sînt toţi o apă şi un pămînt. Ce-i drept, spectacolul unor roboţi asamblîndu-se, în cîteva secunde, din sute de piese auto care cresc, culisează şi clichetează toate în acelaşi timp, e ceva nemaipomenit, dar efectul e compromis în secunda următoare, cînd toţi încep să vorbească englezeşte cu voci din alea profunde, plicticoase, identice cu ale tuturor roboţilor de pe Minimax şi Jetix. Şi mai spun şi lucruri ca: "Libertatea e un drept al oricărei fiinţe conştiente de sine.". De unde conştiinţă de sine? Puteai să crezi, de pildă, că C-3PO din Războiul stelelor, cu vocea lui de valet englez gay, are aşa ceva, dar tipii ăştia nu au; nu au trăsături distinctive, nu au poveşti, nu au o mitologie (cum au apărut?, cum era viaţa pe Cybertron?), sînt nişte nonentităţi. Oricît aş încerca să mă întorc în copilărie, nu-mi dau seama cum poate un copil să se implice în bătăliile lor: da, copiilor le place să vadă explozii, dar, din cîte ştiu, le place să se şi implice - şi, pentru început, să înţeleagă cine explodează pe cine; le place să-şi pună jucăriile să se bată, dar, din cîte ştiu, le place să le şi înzestreze cu personalitate. (Tipii ăştia îmi amintesc mai curînd de utilajele alea antipatice de care erau pline manualele de pe vremea mea: Voilà une moissoneuse-batteuse.)
Dar poate că lucrurile s-au schimbat; poate că însăşi ideea de a relaţiona cu personajele li se pare stupidă copiilor de azi, care nu vor să se implice, ci doar să-şi expună retinele şi timpanele la bombardamentul de senzaţii. Poate că, de fapt, asta voiam şi noi; poate că doar ne amăgeam că ne interesează despre ce e vorba într-un film, din moment ce, pe-atunci, cinema-ul încă nu evoluase pînă la statutul lui actual de spectacol în care nu mai e vorba decît despre explozii. Deci aş fi dispus să accept că la baza criticilor mele stă un umanism care nu mai are ce căuta în minunata lume nouă a spectacolului de tip Bay. Problema e că filmul însuşi păstrează urme ale ideii depăşite cum că spectatorului ar trebui să-i poată păsa de personaje: atunci cînd loialul Bondar, rămas fără picioare, încearcă în continuare să-şi protejeze stăpînul, ar trebui să ne pese de el, nu? (Tema prieteniei dintre un copil şi un robot programat să-l protejeze e furată din Terminator 2, un spectacol din 1991 - adică dinaintea erei noastre.) Ca spectacol de explozii, filmul este, după cum recunoaşte chiar şi un homo sapiens de pe ecran, "mai cool decît Armageddon". Comentariul ăsta e ceea ce se cheamă acum "autoreferenţialitate", deşi eu prefer să-i spun tot ca pe vremea mea: neruşinare. Dacă filmul chiar voia să fie autoreferenţial, atunci homo sapiens-ul trebuia să spună: "Ia staţi! Astea nu sînt maşinuţele alea de căcat din anii '80?".