"He's Michael Bay... He's got the power!" Aşa zice un cântecel pescuit zilele astea de pe YouTube şi mi se pare mai potrivit să încep review-ul într-o notă... muzicală decât să mă lamentez inutil cum că Transformers e primul film din istorie care funcţionează integral drept product-placement (pentru faimoasele jucării Hasbro) sau să plâng (!) asemeni fanilor care au protestat şi înainte (vai, impostorul Bay!) şi după (vai, Optimus Prime are buze!). E simplu: ori cunoşti refrenul şi atunci filmul îţi poate aduce aminte de vremile când (sic!) transformai roboţeii în maşinuţe şi invers, ori habar n-ai ce-i aia Megatron şi atunci ai şansa să apreciezi cum se cuvine singurul blockbuster veritabil al anului.
"Apreciere" şi "Michael Bay" în acelaşi paragraf?!, se aude de la galerie - ei bine, da: americanul auto-intitulat "bastard al lui John Frankenheimer" a reuşit, Dumnezeu ştie cum (poate şi Spielberg, co-producător) un entertainment ca pe vremuri, care găseşte timp, dincolo de exploziile, travelling-urile şi slow-motion-urile clasice (citeşte semi-pornografice) & obositor de spectaculoase, să amuze şi să încânte. Iar combinaţia imparabilă de Gremlins şi Terminator 2, minus ironia lui Joe Dante şi savoir faire-ul lui Cameron, ce-i drept, dar săvârşită cu o poftă pe cât de debilă pe atât de contagioasă, l-a făcut pe sus-semnatul să declame înviorat (şi americăneşte, deh): "I didn't have so much fun since the 80's!".