- Pentru că ne-a rămas o chestie de nu-mai-ştiu-cînd şi, dacă n-o spunem acum, o ducem în anul următor - şi nu se cade... -, deci: în primul număr din Deci, un anume Ion Haimanale (mai mult ca sigur, un pseudonim) a publicat un articol despre Festivalul de film de la New York. Nu ştiu cine e dl Haimanale, ca atare nu pot fi acuzat că aş avea ceva cu omul. DAR: "am ceva" cu ideile sale! În primul rînd, ca vechi spielbergian, m-a deranjat felul cum este tratat Spielberg - de sus, cu acea privire "superioară" a cinefilului european încremenit într-un proiect de Cinema care exclude SF-urile, comediile şi filmele de acţiune... Adică de ce oare, pentru a "ridica" un flaps cu pretenţii cum este ultimul Godard (apropo: titlul corect este Eloge de l'amour, nu Eloge d'amour, cum este scris în cronică!), trebuie să-l cobori pe autorul lui E.T.? (Şi o spun şi ca un vechi godardian!) Nimic din ce se afirmă în articol despre Spielberg nu e adevărat - că ar fi făcut gol în jurul lui, că n-ar fi ajutat tinerele talente etc. Şi mai e o chestie; la un moment dat, I.H. zice: "... lipseşte (...) un curent de critică puternic care să susţină o anumită tendinţă, să creeze un curent capabil să netezească un drum pentru regizorii vechi şi noi. (...) o să ajungem să alegem filme după aceleaşi criterii după care alegem hainele: Chanel sau Yves Saint Laurent?" La care eu zic: dacă avem noroc, da! Vorba aia, prietenă mi-e critica, dar mai prieten mi-e adevărul: dacă există ceva ce trebuie evitat cu orice preţ este tocmai această idee - falimentară - potrivit căreia critica (pardon: Critica!) ar trebui să traseze direcţii, tendinţe, etc. A făcut-o, sporadic, în trecut - acum nici nu mai poate, nici nu mai are voie s-o facă... (Din fericire!)
- I.H. îşi doreşte o critică de film care "să sufle ca vîntul ceaţa de pe creierii consumatorilor". E pe de-o parte nedrept (într-adevăr, subscrie la opinia încruntată şi antipatică potrivit căreia Spielberg ar fi vinovat pentru ceaţa aceea) şi, pe de altă parte, viziunea asta romantică, solemnă şi militantă asupra rolului criticii pur şi simplu nu e aplicabilă. E ca şi cum ai spune că spectatorul este o biată victimă a producătorilor mincinoşi şi datoria (pardon: misiunea) criticului este să-l salveze. De parcă spectatorul n-ar vrea să fie minţit! În 1965, cînd Pauline Kael a scris în revista McCall's împotriva filmului Sunetul muzicii / The Sound of Music, numindu-l "Sunetul banilor", n-a fost ea dată afară din cauza scrisorilor indignate primite de la nevinovaţii spectatori? Criticul Anthony Lane, succesorul lui Pauline Kael la New Yorker, a scris că Sunetul muzicii / The Sound of Music a fost filmul care a transformat fisura dintre critic şi public într-o prăpastie: producătorii au învăţat să ţintească peste capetele criticilor, drept la ţintă, în gusturile mulţimilor. Şi nici un discurs idealist despre necesitatea unei critici de direcţie bla-bla-bla nu poate să schimbe starea asta de fapt. Apropo (termin imediat), I.H. îl atacă şi pe Anthony Lane, care cică ar fi bătut apa în piuă pe "ce a făcut America pentru Godard şi n-a făcut Godard pentru America". În realitate, cronica lui Lane (aţi citit-o şi voi) e mult mai caldă şi mai înţelegătoare decît merita filmul lui Godard. Şi Lane, nici dacă-l baţi, nu e-n stare să bată apa-n piuă sau să scrie un rînd plicticos.
- Ca să nu mai spun că, dacă judecăm ultimele producţii ale celor doi, filmul lui Godard este, estetic vorbind, dezarmant de slab (juxtapunere arbitrară de alb-negru şi color; o scleroză de "stil" ajuns propria-i parodie...), iar ideologic, o mostră de anti-americanism primar, maniacal, neinteligent: hotărît lucru, pe cînd iubea America, Godard făcea filme incomparabil mai bune! În timp ce Minority Report al lui Spielberg este unul din cele mai reuşite, mai inventive şi mai complexe filme ale sale - un film important, care inovează genul SF. Asta, ca să ştim cum stăm!
- Dragă, eu ar trebui poate să nu mă bag în ping-pongul vostru pentru că recunosc - şi sînt mîndru de asta - că n-am văzut elogiul ipohondrului ăstuia stafidit de Godard. Stafidit ideologic, vreau să spun. Am refuzat să-l văd încă de la Cannes, anul trecut, cînd a fost arătat în competiţie, iar un critic simpatic de la Variety a scris că el şi Shrek ar trebui să ia ex aequo Palme d'Or-ul. Am refuzat pentru că însuşi Godard pusese pe unica proiecţie din Festival ştampila, absolut derutantă şi infinit dispreţuitoare, de "no press screening". Adică cum vine asta, băi? Să mă dau peste cap, să mă cert cu bodyguarzii de la intrare, să stau la un bilet în plus cînd aveam de ales între alte zece filme - şi pentru ce? Ca să-l văd pe Godard cum îşi varsă oful pe America, iar publicul cannez anti-american aplaudă ca ţăranul satisfăcut de recolta din anul ăla? No way... Da, recunosc, e puţin tranşant din partea-mi - dar dacă sînt intratabil în ce priveşte un anume subiect, apăi e ăsta cu anti-americanismul manifest. Ce nu-nţeleg eu e cum de cineva întreg la cap încă îi mai dă bani ca să-şi pună aberaţiile pe peliculă. Prefer, de departe, colajele lui video dedicate Istoriei Cinematografului. (Asta aşa, ca să nu ziceţi că-s anti-godardian.) De fapt, înţeleg. Cîtă vreme vor mai exista critici care să se închine la icoana de mult prăfuită a Autorului Godard, vor exista şi fraieri cu bani, avizi de-un blazon. Ceea ce tot strategie diabolică se cheamă că e. Iar la chestia cu criticii care scriu ca-n anul întîi că personajele nu se uită în cadru cînd de fapt ar trebui să se prindă, mă scuzi, că Godard vorbeşte de fapt despre golirea imaginii de conţinut m-a pierdut complet. Parcă mă şi vedeam deja citind acele cronici şi argumente pe contrasens din Cahiers-ul pe care am renunţat să-l mai consum tocmai din acest motiv. Şi, mă rog, de unde ştie I.H. că Godard însuşi n-a pus pe tuşă încă o duzină de cineaşti la fel de talentaţi în a face pe anti-americanii, reuşind însă să ne fie simpatici tocmai din cauza asta? Mister.
- Să ne-ntoarcem, mai bine, la "festivalita" care-a dat peste noi în ultimele luni... De la sfîrşitul lui septembrie, am avut parte de festivaluri peste festivaluri (vorba aia: dacă e toamnă, "e" festivaluri!) - italian, finlandez, britanic, francez, başca Alter-native (de la Tîrgu Mureş) şi DaKINO (de aici... vorba vine: la unde e aruncat, aproape că ieşi din Bucureşti!). Ba, a mai început şi CineMAiubit (păzea!). Iar eu am mai fost şi la Salonic - mă rog, nu mă plîng, a fost mişto... Festivalul italian (dacă-mi mai aduc aminte...) a fost - ca şi cel britanic - focalizat pe comedii (vechi şi noi); a existat însă şi un ghinion: Veronica Lazăr (autoarea - tradiţională - a selecţiei) a avut proasta inspiraţie de a-l face la Cinematecă, care, cu "dotările" pe care le ştim, chiar nu poate asigura calitatea tehnică a unui eveniment nici dac-ar fi festival de muzică subacvatică... Oricum, pe lîngă cîteva vechituri pe care le-am revăzut cu plăcere (şi le-aş fi revăzut cu şi mai mare plăcere dacă bunătate de copie adusă din Italia n-ar fi fost ciuntită "meseriaş" de Cinematecă - vezi Frumos, onest, emigrat în Australia / Bello, onesto, emigrato Australia sposerebbe compaesana illibata, comedia lui Zampa din 1971 cu Sordi şi Cardinale, în care subtitrarea cu laser o lua la goană ca apucata pentru a recupera scenele tăiate...!), am descoperit un film mi-nu-nat: Il ciclone (din '96), al lui Leonardo Pieraccioni (regizor, scenarist şi actor); a fost, mai mult decît filmul de deschidere (Baci e abbracci al lui Paolo Virzi - simpatic, dar fără panaş), "highlight"-ul festivalului italian! (Păcat că prea puţină lume l-a văzut...) De la finlandezi am plecat încă de la filmul de deschidere - nu mai ştiu cum se chema, dar ţin minte că era ceva gen "Matineu de vacanţă" cu ciclişti... îi compătimesc pe cei care-au rămas. (La celelalte n-am mai avut curajul să mă duc - şi, sincer acuma, cred că finlandezii ar cam trebui să tragă pe dreapta o perioadă: îl au pe Kaurismaki, mai au poate 2-3... dar cîţi regizori valabili poţi găsi într-o ţară cu-atît de puţini locuitori?!) La Alter-native am fost doar eu, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvînt (şi nu pentru că am fost în juriu): a fost fain, multe filme interesante - evident, alea premiate - pe ideea festivalului, adică producţii ceva mai experimentale, "dublu-handicapate": o dată pentru că scurte, a doua oară pentru că "alternative". Filmul care a luat Marele Premiu a fost un chinezesc (Căsuţa) de un minimalism care face ca filmele iraniene să pară de-a dreptul baroce şi de un "neo-neorealism" care te face să te gîndeşti că cel italian, din anii '40, era totuşi, prin comparaţie, foarte stilizat - o "felie de viaţă" greu de categorisit: documentar? ficţiune? experiment?, cam toate la un loc, "trans-genre" carevasăzică... Mă rog, n-a plăcut tuturor - dar a plăcut, în unanimitate, juriului, ceea ce e foarte rar! Au mai fost cîteva titluri bune-foarte bune, nu le mai enumăr aici - vedeţi lista premiilor. Ce mi s-a părut curios (sau, poate, nu prea) este că un filmuleţ care "la noi" - adică la Tg. Mureş - a trecut ca gîsca prin apă (Mecano, românesc) a luat la DaKINO premiul de imagine; cred că era singurul premiu pe care-l putea lua. Vestea bună este că premiul Alter-native, la DaKINO (există această tradiţie: DaKINO dă un premiu la Tg. Mureş, "Alter-native", la Bucureşti), a fost luat de Copy Shop al austriacului Widrich; vestea proastă este că nu a luat Marele Premiu. (La Alter-native, premiul DaKINO a fost acordat belgianului The Gods Love Those Silent Ones Who Clench Life Between Their Teeth de Pieter Eycken - un film splendid, iarăşi inclasabil: dans-poem-performance...)
- La DaKINO - pe lîngă scandalul pre-festival, pe care l-ai provocat...
- Nu prea a fost un scandal, şi nu cred că eu l-am provocat! Eu n-am vrut decît să mă delimitez faţă de selecţie: un film pe care juriul de preselecţie (Irina Nistor şi cu mine) îl respinsese a intrat pe căi pe care nu vreau să le discut... Dacă Dan Chişu nu ar fi fost atît de agresiv la conferinţa de presă, cînd mi-am spus opinia, ziariştii nu ar fi mirosit nici un subiect de scandal şi subiectul n-ar mai fi ajuns pe prima pagină. De asemenea, dacă Dan Chişu ne spunea de la-nceput că filmul acela trebuie să intre - din motive care-l privesc -, ar fi fost mai onest. M-a deranjat pretenţia lui de a păstra aparenţe democratice - şanse egale pentru toate filmele -, cînd, de fapt... Şi dacă tot alegi un juriu de preselecţie, atunci nu transforma preselecţia într-o mascaradă.
- Pot să am şi eu o opinie? Eu cred că era normal (şi cînd spun "normal" înseamnă şi inteligent, şi elegant) ca acel film să nici nu mai treacă prin juriul de preselecţie. Nu era nevoie să vă spună - de bine ce acesta este, se pare, privilegiul unui director de festival -, ci, pentru binele lui, al festivalului şi al filmului respectiv, exista această soluţie, foarte la îndemînă... Dar să treci filmul prin preselecţie, riscînd să fie respins (ceea ce s-a întîmplat), pentru ca apoi să-l reintroduci pe uşa din dos, este o gafă!
- Eu cu chestia asta aproape că m-am obişnuit. De două ori am făcut preselecţia pentru DaKINO şi de două ori m-am trezit, prea tîrziu ca să mai comentez ceva - altfel decît în recenziile din Observator - că filme respinse de mine şi de partenerul/partenera de preselecţie au ajuns în competiţie. Filme româneşti, se înţelege, că doar n-o să pună CNC-ul francez mîna pe telefon să facă presiuni pe lîngă Chişu. Asta e o specialitate locală.
- Revenind la ce vroiam să spun mai înainte. Ce nu pricep eu este unde Dumnezeu s-a dus miliardul jumate primit de la guvern?! Că, din cîte am înţeles, premiile n-au fost în bani (o "tradiţie" a DaKINO-ului de anul trecut, cînd săracul Hanno Hofer s-a trezit că faimosul Mare Premiu pentru Ajutoare umanitare a fost... zero lei! Iar noi, cei din juriu, habar n-am avut), iar despre condiţiile "tehnice", mai bine să nu vorbim... Eu n-am fost decît într-o seară (aia cu Furia), cînd un nene a urcat pe scenă înainte de proiecţie ca să ne roage să avem înţelegere pentru faptul că filmul se va întrerupe de cîteva ori - cică "aparatura a fost suprasolicitată" (festivalul începuse doar de 2 zile!), nu face faţă... Păi, dacă "nu face faţă", de ce mai faci DaKINO-ul la Palatul Copiilor?!? Aparatura e zob, în săli suflă vîntul, singurul "motiv" pentru care DaKINO se ţine acolo este că e departe de centru. "Descentralizare", mă-nţelegi. Dacă-i p-aşa, eu zic să se caute un cămin cultural sătesc - nu de alta, dar ar fi fost un "happening" marfă să proiectezi Irreversible la Oarda de Sus sau Tîncăbeşti...
- Eu şi de la DaKINO am lipsit motivat, pentru că exact în aceeaşi perioadă am fost la Braşov, pentru promotion-ul Festivalului de film britanic. Aşa că nu mă bag.
- Şi ajungem - încet-încet - la englezi & francezi, "piesele grele" ale toamnei cinematografice din ultimii 3-4 ani. La Festivalul britanic trebuie să spun că, din păcate, n-am (re)văzut decît Jump Tomorrow - descoperirea noastră de la Edinburgh -, dar m-am bucurat să constat că a avut parte de o sală arhiplină care a rîs exact cînd trebuia şi a aplaudat "pe replică" de multe ori; pe urmă eu am răcit şi n-am mai călcat pe la englezi... La francezi, putem vorbi de cea mai importantă desfăşurare de forţe a filmului "hexagonal" de la noi (6 săli!) - un efort considerabil. Eu (aici trebuie să dezmint nişte zvonuri) n-am avut nici o contribuţie - nici nu era nevoie, directorul Institutului, Jean-Marc Colombani, este un mare cinefil, mai este şi Laurenţiu Brătan, aşa că festivalul a fost pe mîini bune... O selecţie-beton, multe lucruri excelente: L'Anglaise et le Duc, ultimul Rohmer, Sur mes levres al lui Audiard, Gouttes d'eau sur pierres brulantes al lui Ozon, "pachetul" Iosseliani, controversatul Irreversible... Din păcate, publicul n-a fost deloc la înălţime. Dar deloc!
- Acum nu trebuie să fim prea duri cu publicul: după atîtea filme!
- Ba eu cred că trebuie să fim. Atîta se lamentează toţi că n-au ce vedea, că îi sufocă filmele americane, iar cînd le oferi pe tavă ce-a fost mai bun prin alte părţi, parcă se bagă în pămînt. Unii chiar au tupeul să pretindă că n-au auzit de manifestările astea - de parcă genul ăsta de manifestări dispun de megabugete de publicitate. Înseamnă că oamenii ăştia nu citesc revistele de cultură, în care apar programele detaliate. Şi-atunci la ce naiba se mai plîng? Ipocrizie!
- Măcar a văzut Irreversible (dacă-l ratase la DaKINO), care a indignat o parte a presei de film de la noi, după cum scandalizase Cannes-ul.
- Nu şi pe mine.
- Idem, deşi eu l-am văzut la Stockholm, în ultima zi de festival, unde a luat Marele Premiu. (apropo: despre Stockholm şi celelalte festivaluri - Pordenone, Cairo şi Londra - care m-au ţinut departe de Observator timp de două luni, în numărul viitor).
- Eu îi înţeleg pe oamenii care ies din sală, deşi Laurenţiu Brătan spunea că ei n-ar fi trebuit să vină - doar au fost avertizaţi -, dar ştii cum e cu avertismentele astea: cînd auzi că ceva e insuportabil, impulsul tău e să te duci! Măcar ca să te lauzi cu asta.
- Aşa-i, nu mai departe de Festivalul de la Cluj, unde toată suflarea oraşului s-a înghesuit la Pianista, deşi ştiau că madam Huppert se taie în locul acela... Cinefilul român e niţel schizoid, niţel ipocrit şi niţel masochist, dom'le: ştie că n-o să-i placă, da' totuşi se duce, după care comentează, regretă că s-a dus şi sare la beregata celui care i-a produs acest disconfort în care el s-a complăcut. Nu-i vorbă că şi eu am regretat că am văzut Irreversible imediat după ce-am ieşit de la el. Dar nu pentru că am văzut un craniu zdrobit sau un viol anal - pentru că eram pregătit pentru şocuri şi le-am privit cu detaşare aproape vinovată. Ce urmează e mult mai pervers, emoţional vorbind. Nu vreţi să ştiţi ce mutră de fantomă plînsă şi deshidratată aveam la final. Dar asta nu mai are nici o legătură cu plăcutul, neplăcutul sau scandalizatul. E pur şi simplu un film care-ţi dă cu extinctorul exact în punctele nevralgice.
- Eu scandalul nu-l înţeleg. Şi nu-i înţeleg pe criticii ultragiaţi. Dacă vrei să oferi o nouă viziune a Iadului, aşa cum face Gaspar Noe, nu poţi mergi cu jumătăţi de măsură. Rişti exhibiţionismul, rişti să-l pierzi pe spectator după primele minute (cel puţin la fel de cumplit ca violul e începutul acela - numai întuneric şi becuri şi ziduri roşii şi camera bezmetică şi sunete stresante - în care pur şi simplu nu ştii unde ai nimerit). Dar nu văd cum acest film ar putea să instige la violenţă. Mai curînd ai putea să-l prezinţi violatorilor din puşcării...
- Persistă această idee - reluată şi la conferinţa de presă - cum că acest film ar fi "despre sex, viol, violenţă", cînd el - de fapt - povesteşte (în rewind) Creaţia. E un film - poate - prea ambiţios, dar cred că e de salutat ambiţia asta a lui Noe de a face un alt cinema decît ceea ce ne spun prejudecăţile noastre c-ar fi Filmul Francez - macrame, nombrilism, ton-sur-ton şi dialoguri interminabile despre Existenţă, Metro-Bistrot-Boulot şi Bolul-de-Cafea-de-lîngă-Libe... E meritul festivalului francez de a ne fi arătat că există şi altceva în cinematograful francez - anul acesta şi anul trecut am putut vedea, în distribuţia Independenţa Film, Le pacte des loups şi Amelie, de pildă...
- Sau 8 femmes. Întorcîndu-ne la Irreversible, nu mă împac întru totul cu ideea ta că Noe ar povesti Creaţia: e vorba de distrugere, care, prezentată în rewind, pare Creaţie. Şi e cu atît mai zguduitoare.
- Păi aici e toată perversiunea. Dacă l-ar fi povestit cronologic, ar fi fost un film banal, vorba vine banal, despre distrugere. Dar pare-mi-se mie sau, la final, cînd stă în pat sau pe pajişte, Monica Bellucci e chiar însărcinată? - de unde şi posibila ipoteză că toată apocalipsa personală de la începutul filmului nu e decît o proiecţie, un "ce-ar fi dacă"...
- Eu cred că e vorba totuşi de Creaţie, în sensul în care orice creaţie - cu-atît mai mult Creaţia! - se degradează în timp, "le temps detruit tout", nu? Nu spun că sînt de acord cu această idee - e a lui Noe, oricum -, ceea ce m-a fascinat la acest film este mai curînd pariul formal (n-ai văzut filmul lui precedent, Seul contre tous, poate chiar mai impresionant din acest pdv), felul în care, chiar şi cu un scenariu care nu străluceşte prin subtilitate, poţi reuşi un film puternic, care te urmăreşte mult timp după ce l-ai văzut...
- Asta, da. Nu rămîi cu demonstraţia lui ("le temps detruit tout"). La urma urmei, ce i se întîmplă eroinei e ireversibil şi ireparabil, dar nu era inevitabil - aşa cum încearcă să ne convingă Noe, punînd în mişcare toată aparatura melodramatică de visuri premonitorii şi conversaţii despre Destin. Ceea ce ne şochează nu e faptul că ei "i-a fost scris" să intre în tunelul acela exact în momentul acela ca să se întîlnească cu cine nu trebuia; tragedia nu pare inevitabilă decît după ce s-a produs; e vorba de o inspiraţie de moment, de o decizie luată pe negîndite - să intre în tunel în loc să traverseze strada... M-am gîndit la Psycho: sugestia aceea că, deşi crezi că eşti vedeta propriei tale vieţi (aşa cum sîntem încurajaţi să credem că Janet Leigh este vedeta filmului), poţi să te pomeneşti că nu eşti decît un figurant în viaţa altcuiva - şi încă, genul de figurant care nu apare în scena bătăliei decît ca să fie căsăpit rapid. Asta m-a tulburat.
- Pe mine, mărturisesc, nici măcar toată această cazuistică existenţială (în care-şi dau mîna Dostoievski şi Celine), ci - cum spuneam - limpezirea aceea finală, care vine după toată oroarea... Frumuseţea aceea arătată/sugerată a unei vieţi care ar fi putut fi frumoasă (şi nu a fost, deja ştim de ce) este de o mare tristeţe: e ceea ce te atinge - dacă nu rămîi blocat tîmp în "secvenţa violului"... Nu poate să nu te atingă!
- Şi aici se vede compasiunea lui Noe - s-o punem în italice, s-o vadă toată lumea! În loc să te trimită acasă cu imaginea feţei distruse a Monicăi Bellucci, el te lasă să pleci cu imaginea ei - frumoasă, fericită şi intactă. Dar să vorbim despre lucruri mai plăcute - cum ar fi englezii! Vreau să-l felicit pe selecţionerul Mihai Chirilov, că tot e de faţă, pentru decizia de a merge împotriva propriei reputaţii de "bad boy", făcută prin festivalul britanic de anul trecut şi consolidată cu TIFF (festivalul Transilvania). De data asta, n-a fost o selecţie pentru care trebuia să te pregăteşti psihologic, ca înaintea unui asalt. N-a fost o selecţie după care simţeai nevoia unui regim - numai subiecte uşoare, băuturi grele şi glume porcoase - ca să-ţi revii. N-a fost nici o selecţie "mare", dar a fost plină de filme - în special comedii - care nu cereau altceva decît să le laşi să se gudure pe lîngă tine şi să te simţi bine. Şi au existat cîteva lucruri memorabile (în afară de Jump Tomorrow): My Brother Tom - un film despre incest, ca şi The War Zone al lui Tim Roth de anul trecut, dar mai pur, mai puţin fandosit - şi The Lawless Heart - frumos construit, în genul lui Occident, şi tot ca acesta, suficient de matur ca să spună ce are de spus fără îngroşări şi fără semne de exclamare: adică o raritate.
- Păcat doar că InterComFilm nu a acceptat o proiecţie promoţională în avanpremieră cu 28 Days Later al lui Danny Trainspotting Boyle în cadrul Festivalului, pe motivul - subţire - că ar fi exilată într-o sală mai puţin centrală. Cu atît mai mult cu cît iniţial şi-au dat acceptul, făcîndu-mă să întorc caietul-program din tipar şi să-l adaptez astfel încît să intre în el şi prezentarea la filmul lor. Şi înţeleg eu să nu-l fi acceptat. Filmul lui Boyle despre virusul care decimează lumea e tot ceea ce a şaptea ediţie a Festivalului Britanic şi-a propus să nu fie: sumbră, violentă, "dezesperată". Dar la anul, "bad boy"-ul se va întoarce...
- Aferim.
- Aferim.