Nu pentru că "premiile naţionale" au ocolit spectacolul testamentar al regizorului Vlad Mugur Hamlet (onorînd o montare interesantă doar pentru studiile de sociologie, nu pentru cele teatrologice), Teatrul Maghiar din Cluj a hotărît organizarea Săptămînii memoriale închinată marelui creator de teatru. Ea era programată cu mult înainte şi şi-a împlinit rostul prin prezentarea în suită a spectacolelor puse în scenă în ultimele stagiuni, prin reunirea laolaltă a celor care au lucrat cu el, a admiratorilor săi, a publicului dornic de-a mai urmări o dată creaţiile Maestrului (sau meşterului, cum îi plăcea lui să i se spună). Pentru că a găsit aici o trupă serioasă, echilibrată ca gen interpretativ, dornică a se depăşi, Vlad Mugur a montat la Teatrul Maghiar din Cluj cele mai multe spectacole după întoarcerea sa din exil. Fiecare dintre ele a fost un moment de vîrf în stagiunea respectivă, începînd cu Doi gemeni veneţieni.
Acum, la Cluj, au putut fi văzute Livada de vişini de Cehov şi Aşa e (dacă vi se pare) de Pirandello, interpretate fără fisură, de parcă exigentul regizor ar fi stat la arlechin cu ochii săi veşnic critici.
Deschiderea "săptămînii" a făcut-o Naţionalul clujean cu Hamlet, acel spectacol lucrat cu ultima fărîmă de sănătate, prin care a lansat tineri interpreţi şi în care creatorul său şi-a aşezat experienţa teatrală de o viaţă înaripată de talentul său veşnic tînăr şi inteligenţa sa veşnic vie. Naţionalul craiovean s-a alăturat acestui regal de teatru cu Slugă la doi stăpîni de Goldoni, spectacol ce şi-a păstrat încă umorul, ritmul şi tristeţea înţeleaptă după atîtea stagiuni de cînd se joacă.
Colaboratorii apropiaţi ai meşterului au adus fiecare omagiul său: Helmuth Stürmer - un film video cu atelierul său din Munchen, intitulat 11 trepte pentru Vlad, Ilona Varga-Járó şi-a expus măştile, cale de artă deschisă de regizor, Lia Manţoc a dăruit imagini ale meşterului repetînd Hamlet, incluse într-un film-jurnal. Proiectarea filmelor l-a adus pe Vlad Mugur între noi, cei adunaţi spre a sta La vorbă despre Vlad Mugur. Erau acolo din toate profesiile legate de teatru, din toate generaţiile - oameni ce s-au bucurat în timp, fie şi fugar, de prezenţa acestui personaj fascinant, generos şi modest, îndrăgostit de teatru pînă la dăruirea de sine.
Sigur că gazdele ne-au oferit şi vizionarea unora dintre spectacolele lor, printre care premiera cu Flacără albă, flacără neagră, după Dibuk de S. Amski, pusă în scenă de David Zinder din Israel, care, în caietul-program, mărturisea: "Sunt momente în acest spectacol care nu pot fi explicate altfel decît prin influenţa directă a imaginaţiei teatrale a lui Vlad Mugur asupra mea. Arta lui este un cadou pe care îl preţuiesc nespus şi care îmi va influenţa, cu siguranţă, tot ce voi realiza în viitor".
Fără îndoială, Magda Stief-Mugur, care i-a fost aproape mai mult de trei decenii, care a lucrat în permanenţă sub îndrumarea sa, ne-a înţeles pioşenia şi ni s-a alăturat cu un zîmbet trist, dăruindu-ne şi, în trei seri de pe scenă, exemplul rigorii la care ţinea atît regizorul.
Au fost zile dintre acelea care te încarcă de bine şi-ţi dau curaj să înfrunţi mai departe impostura, veleitarismul, minciuna şi cinismul, cele urîte atît de tare de minunatul nostru Vlad Mugur.
P.S. Se cade a menţiona în afara consemnării de mai sus că această valoare a Teatrului Românesc a putut fi omagiată cu sprijinul Ministerului Patrimoniului Cultural Naţional din Ungaria.