După ce a lucrat, alături de Răzvan Mazilu, la coregrafia recentei premiere a Teatrului Odeon, spectacolul de teatru-dans Block Bach, coregraful israelian Amir Kolben a revenit în România, de această dată cu un spectacol al companiei sale, Kolben Dance Company. Spectacolul prezentat pe scena teatrului Odeon, Anotimpurile de Vivaldi, are un subtitlu care, în planul semnificaţiilor este conţinut de însăşi creaţia compozitorului baroc: The eternal desire for change...
Despre acest spectacol a cărui coregrafie o semnează, Amir Kolben declară: "Nevoia permanentă de schimbare a fost punctul de plecare pentru coregrafia acestui spectacol, o combinaţie surprinzătoare între muzica secolului XVIII şi dansul contemporan. Această versiune a Anotimpurilor tratează schimbarea, transformarea. Este inspirată de natura în continuă tranziţie, omul fiind doar o mică parte a acesteia. Spectacolul are ca temă trecerile imprevizibile de la haos la ordine şi armonie, dificultatea de a discerne clar între minciunile şi adevărurile ascunse în fiecare dintre noi".
Precizez că în analiza acestui spectacol mă axez mai puţin pe structura limbajului coregrafic şi mai mult pe conexiunea dintre sfera muzicii vivaldiene şi o problemă de logică, o conexiune făcută prin intermediul dansului contemporan, care prin plurivalenţa sensurilor asumate prin mişcare, permite întotdeauna "întâlniri" conceptuale, precum cea propusă de Amir Kolben.
În plan coregrafic, alternanţa dintre schimbare şi imuabilitate este dată de fluxul ludic al interpretărilor, de grupuri statuare alternate cu dinamica dansului sugerând destabilizarea ordinii.
Aspectul cel mai interesant al spectacolului este dat mai degrabă de conexiunea dintre schimbare, curgere şi indistincţia dintre minciună şi adevăr, decât de nevoia de schimbare văzută ca principiu inerent lumii în ansamblu ei şi prin asta şi ca lege constitutivă naturii umane ca piesă în sistem.
Nevoia de schimbare, curgerea perpetuă, se dovedeşte aproape tautologică atunci când ascultăm muzica lui Vivadi, acesta e un fapt neproblematic. Anotimpurile absorb, în substanţa lor muzicală, curgerea postulată demult de filosoful grec Heraclit, cel care spunea ca nu ne scăldăm niciodată în apa aceluiaşi râu. Totuşi, muzica lui Vivaldi vorbeşte şi despre o indestructibilă stabilitate, despre un substrat veşnic ce "ţine laolaltă" lucrurile lumii supuse metamorfozei.
Ceea ce este realmente interesant de punctat la nivelul mesajului spectacolului este modul în care fluxul temporal transpus în muzică îşi găseşte ecou în discursul lăuntric al omului, văzut ca împletire de adevăr şi minciună, acesta fiind imposibil de definit fără a intra în cercul vicios al logicii căreia îi scapă ascunderea din care se ivesc asumpţiile despre sine pe care le omul le arborează, fără a le supune testului critic al conştienţei de sine.
"Everyone who hides under an umbrella in the summer is a liar" devine fără îndoială motto-ul spectacolului. Rostit de o tânără care se ascunde sub o umbrelă atunci când , în succesiune muzicală, vine vremea Verii vivaldiene, ne aduce în faţă un paradox al mincinosului, care ar suna cam aşa: "Dacă spun că este adevărat că eu mint când mint , atunci eu nu mint, adică este fals că mint, iar dacă spun că nu este adevărat că eu mint atunci când mint, atunci mint, adică este adevărat că mint. Astfel, rezultă că este adevărat şi totodată fals că eu mint, adică eu mint şi nu mint în acelaşi timp".
Textul rostit "sub umbrelă" trece în paradoxul mincinosului atunci când ascunderea nu mai este condiţionată de durata temporală a verii, când orice acord poate deveni, de fapt, expresia unei veri a fiecăruia, adică a unei minciuni care poate trece drept adevăr, pentru simplul fapt că anotimpul asumat este altul. Acesta mi se pare principalul mesaj al spectacolului: trecerea logicii înşelătoare în registrul dansului contemporan, elaborarea unei sofistici a gestului cu scopul de a "fixa" natura umană într-o definiţie sortită şi ea failibilităţii.
Sfidarea logicii prin dans (conotaţia este pozitivă, trebuie spus pentru a nu crea confuzii la nivelul judecăţii de valoare) este evidentă atunci când în scenă este introdus un personaj care aminteşte de bărbatul cu melon din picturile lui Magritte (nu avem desigur de-a face cu nici un melon în spectacolul lui Amir Kolben - ar fi fost prea ilustrativ, brutal ilustrativ dacă luăm în calcul şi funcţia umbrelei în spectacol - fiind vorba mai degrabă de atingerea suprarealist magrittiană pe care o aduce personajul în cauză). Umbrela, pe care o putem "citi" tot în cheie magrittiană, la fel ca şi vaporaşele de hârtie care dispar din scenă pe un simulacru acvatic, alături de bărbatul "fără melon", dar evident magritian şi el, compun un sistem în care paradoxul mincinosului se materializează în mişcări care asumă temporalitatea ca perisabilitate, dar şi ca subiect al unui "mit al unei eternei întoarceri"...
Despre om ca ţesătură de adevăr şi minciună vieţuind în timpul văzut ca o capcană fluidă se pot construi enunţuri care primesc sens doar în registru suprarealist, iar din punct de vedere logic sensul se naşte doar "sub umbrela" paradoxului, despre asta ne vorbesc Anotimpurile.