Poliţişti răspândiţi prin oraş, mai mulţi decât de obicei, fac faţă cu greu căldurii, încercând să se descurce între lege şi abaterea de la ea, impusă însă de drumurile rămase de mult în urmă ca dimensiuni şi posibilităţi.
La intersecţia dintre Calea Dorobanţilor şi şoseaua Ştefan cel Mare, un poliţist încearcă să explice unui şofer de ce este bine să nu intre în intersecţie pe galben pe o asemenea aglomeraţie. Face o criză de nervi, aproape plângându-se la pietonii adunaţi pe trotuar pe care încearcă să-i facă să înţeleagă că are dreptate. Mă gândesc că este cu adevărat foarte greu să fii de partea legii când ea nu poate fi aplicată întocmai. Este ca atunci când trebuie să susţii un lucru în care tu însuţi nu crezi. Reuşesc să trec de intersecţie, îndreptându-mă către stadion. Am noroc şi parchez automobilul lângă un bloc. Pe marginea trotuarelor nu mai există nici un spaţiu liber. La intrarea pe stadion, trec pe lângă o rulotă de unde se pot cumpăra încă bilete la concert. Lângă rulotă, un tip mai "bronzat" vinde şi el bilete, ceva mai ieftin. Probabil le cumpărase pentru a le vinde cu suprapreţ, dar toneta oficială i-a cam stricat planurile.
La intrare, suntem rugaţi să lăsăm orice recipiente cu lichid. Maldăre de sticle ne dovedesc că şi cei care au intrat înainte au respectat aceeaşi regulă. Suntem asiguraţi că vom găsi băuturi răcoritoare pe stadion. Intrăm. Ne aşezăm la rând pentru a cumpăra ceva de băut. O coadă "ca pe vremuri", în faţa celor două chioşcuri cu bere şi răcoritoare. Coada creşte din ce în ce, nu numai în lungime, ci şi în grosime. Întâlnesc un coleg care stă deja la rând. Peste câteva minute, nu-l mai pot vedea. L-a acoperit o mulţime care nu stă la rând, dar se înghesuie sufocându-i pe cei care-şi aşteaptă rândul. Se creează o busculadă. Se aud strigăte. Merg la agenţii companiei de pază şi le explic ce se întâmplă, rugându-i să intervină. Mi se spune că nu este treaba lor şi că totul ţine de bunul simţ al fiecăruia. Bun, mă întreb, atunci de ce au fost deplasate efectivele de ordine? Nu pentru a păstra ordinea şi a interveni în situaţii în care bunul simţ a fost uitat?
Mă întorc la coadă, nici o schimbare. Colegul meu are tricoul ud, ca şi cum ar fi făcut baie îmbrăcat. A transpirat stând la coada care s-a transformat într-o adevărată saună. Mă întâlnesc cu alţi cunoscuţi care se întreabă ca şi mine, de ce aceasta lipsă de lichide la un asemenea eveniment, pe o asemenea caniculă.
În timp ce oamenii se înghesuie în speranţa că vor apuca măcar o sticlă de apă, nu fac decât să se deshidrateze. Pe scenă, se aud cântând live The Charlatans, trupa aleasă pentru deschiderea concertului The Rolling Stones. Cântă bine, se aud bine, dar cine are timp de ei? Oamenii sunt sfârşiţi de sete şi de căldură. Renunţă la concert pentru a se asigura că măcar după intrarea rollingilor vor putea să aibă de rezervă o picătură de apă.
Un anunţ neaşteptat le risipeşte speranţele. S-a terminat berea. Apă nu mai e demult. Vânzătorul nu vrea să dea nici o explicaţie. "Vorbiţi cu patronul!". Nu vedem însă pe nimeni din organizare. Nici un ecuson, nimic. Renunţăm. Mergem către centrul gazonului fiindcă uriaşa scenă s-a aprins. Urmează să apară Jagger şi trupa lui. Este ora nouă şi câteva minute. Aplauze. Uităm de apă, dar nu mai suntem atât de bucuroşi pe cât am fi putut să fim.
Totuşi, să ne bucurăm de marele concert!
Scena este aşa cum fuseserăm informaţi de presă înainte de concert. Scenografia sugerează o parcare între două blocuri uriaşe, pe care trupa s-a apucat să cânte. Deschidere 62,5 metri, adâncime 17,6. Am auzit că ar cântări 200 de tone şi că 300 de persoane fac parte din echipa de producţie a show-lui. Pentru montarea scenei s-au folosit şapte macarale şi s-au descărcat 86 de camioane cu echipament. Ecranul uriaş din centru are diagonala de 50 de metri. Turneul "The Bigger Bang" din care face parte şi acest concert a început în 2005 şi a străbătut America de Nord şi estul Asiei în 2006. Turneul a depăşit deja recordul de încasări din toate timpurile (stabilit tot de Rolling Stones) în noiembrie 2006: 437 de milioane de dolari. Trupa a avut programate anul acesta concerte în Belgia, Olanda, Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Portugalia, Italia, Norvegia, Suedia, Danemarca, Elveţia, Irlanda, Cehia, Ucraina, Ungaria. Cea mai spectaculoasă trupă de concert din lume va cânta pentru prima oară în lunga sa carieră, la Bucureşti.
Se aprind luminile, scena aruncă scântei colorate şi Mick Jagger apare. Salută pe româneşte. "Este prima oară când sunt aici! Bună seara, România!". Spectatorii sunt uimiţi. Mick Jagger a învăţat româneşte! Da, Mick Jagger a putut să înveţe româneşte. Deşi nimic nu-l obliga să facă asta. Publicul l-ar fi iubit cu siguranţă la fel şi dacă vorbea englezeşte. Dar Mick Jagger îşi iubeşte publicul. De aceea este un mare artist. Mick Jagger ştie că publicul este cel mai important în ecuaţia unui spectacol şi nimic altceva. Mick Jagger ştie că respectul faţă de public, îţi aduce respectul publicului şi atunci poţi face cu adevărat performanţă. Iar Rolling Stones face performanţă. Totul merge fără greşeală. Jagger este deja un clasic. Îmbrăcat în jeans clasic, negru. Bluza clasică, neagră, lasă să se vadă cureaua lată din piele şi îi descoperă abdomenul, pe care fiecare muşchi este "lucrat" cu grijă.
Jagger arată ca un sportiv de performanţă. Mă gândesc că din acelaşi motiv: respectul faţă de public. Un artist trebuie să arate că se poate. Mick Jagger arată fantastic. Peste doar nouă zile, va împlini 64 de ani. Horoscopul lui spune că este Leu, cu ascendent în Gemeni. Interpretările spun aşa: "...deşi pare încrezător în sine şi independent, este foarte dependent de recunoaşterea şi admiraţia celor din jur". Hm! Îmi sună cunoscut!
Cântă fără greşeală. Nici un fals, nici o ezitare. Îmi amintesc de zvonurile care circulau acum câţiva ani, în legătură cu turneul de concerte "Bridges to Babylon". Pe vremea aia prezentam un program de radio. Un ziarist scrisese că Rolling Stones ar fi făcut playback. Se auzea şi despre un proces care trebuia să lămurească această problemă. Atunci aş fi crezut că este adevărat. Acum nu mai cred. Mick Jagger chiar cântă fără greşeală. Live. Dansează în continuu. Este o bombă de energie.
Se schimbă, nu reuşesc să-mi dau seama când. Apare cu bluză roşie. Anunţă o piesă tribut lui James Brown. Cântă: "You gotta live for yourself for yourself and nobody else. You gotta live for yourself for yourself and nobody else. If you leave me I'll go crazy. If you leave me I'll go crazy. 'Cause I love you, I love you, oh I love you too much.If you quit me I'll go crazy. If you forget me I'll go crazy.'Cause I love you, I love you, oh I love you too much." Probabil că nu întâmplător a ales această piesă. Un fel de mesaj al artistului autentic.
"Aş vrea să vă prezint trupa", spune Jagger. După introducerea românească îi prezintă pe rând, întâi pe saxofonişti şi percuţionişti şi apoi pe vocalista de backing. O cântăreaţă de culoare. O lasă să cânte singură câteva minute. O voce fantastică. Dar o rochie prea comună parcă. "O rochie foarte frumo-a-să.
Deodată, după ce trupa se aduna undeva în stânga scenei, totul se scurge în neverosimil. Bucata din scenă, pe care se află adunaţi toţi membrii trupei, se desprinde şi se deplasează aparent prin public. Pare că pătrunde prin mulţime. Aproape că te aştepţi să facă victime. Jagger continuă însă să cânte, ca şi cum totul ar fi normal. Publicul ovaţionează. Ca surpriza să fie completă şi publicul să fie în delir, începe cel mai mare hit al trupei: Satisfaction. Stadionul cântă într-un glas uriaş: "... and I try, and I try, and I try... I can't get no... satisfaction". Dar, paradoxal, satisfacţia este deplină. Toată lumea îi iubeşte. Jagger se plimbă pe lateralele scenei "mişcătoare" pentru a fi văzut de cât mai mulţi dintre spectatori.
Momentul a reuşit pe deplin. Am şi uitat de sete. Este încă foarte cald. Mi-e ruşine însă să mă gândesc la asta sau să mă plâng fiindcă îl am în faţa ochilor pe Jagger şi îmi dau seama că se poate. Nu a stat nici o clipă. Dansează într-una. Îşi unduieşte bazinul, dă din mâini, transpiră, se şterge cu prosopul pe faţă fără a se opri din cântat, bea apă în pauzele instrumentale şi continuă. Nimic nu i se pare greu. Pentru că îi place ce face.
Scena mobilă revine în faţă. Pare că totul a fost un vis. Momentul de maxim al concertului a trecut. Jagger se schimbă din nou. Concertul continuă. Se cântă piese de pe noul album "A Bigger Bang". Albumul a fost lansat pe 6 septembrie 2005, la Virgin Records. Printre piesele noi Rough Justice, Let Me Down Slow, Biggest Mistake, It Won't Take Long se cântă hit-uri vechi. Miss You, It's Only Rock And Roll, Honky Tonk Women, Sympathy For The Devil, Paint it Black, Jumping Jack Flash. Fanii cântă şi dansează. Filmează cu telefoanele mobile. Rockerii veterani sunt fericiţi. Au trăit să-i vadă pe rollingi acasă la ei. "Papa was a rolling stone!" gândesc puştii care au venit doar să-i vadă pentru că voiau să înţeleagă de ce tata îi ascultă într-una şi şi-a luat bilet la concert de-acum câteva luni, deşi mai erau bilete şi astă seară.
Publicul e însă obosit şi mai ales însetat. Unii, mai sensibili, au leşinat. În salvări, li se acordă primul ajutor.
Jagger încheie spunându-ne "Noapte bună la toţi", tot în româneşte. Trupa iese din scenă. Se face linişte. Dar lumea ştie că se va întoarce şi îl strigă, aplaudă, fluieră.
În scurt timp, pe ecranul uriaş pare să înceapă un videoclip. Se va întoarce Jagger? A început Brown Sugar. Jagger apare în scenă îmbrăcat într-o cămaşă de culoarea zahărului ars. Cămaşa cu pense, strânsă pe corp, îl face să arate ca acum treizeci de ani. Cântă Brown Sugar şi este, culmea, la fel de sexy ca pe vremuri când femeile de toate culorile erau înnebunite după el. "Think about your brown sugar babies!", ne îndeamnă printre versuri. Concertul se încheie, toată componenţa trupei, inclusiv saxofoniştii şi linia de percuţie specială se aliniază în scena şi împreună fac reverenţa de final. Cu acelaşi respect şi cu aceeaşi clasă "british". The Rolling Stones au clasă. Din spatele scenei se revarsă cocarde portocalii care se derulează către faţă acoperind ecranul şi dând impresia că o cortină franjurată închide spectacolul. Mick Jagger face cu mâna şi se retrage împreună cu restul formaţiei. Concertul s-a încheiat. Se aclamă în continuare. Plecăm spre ieşire. Ne aşteaptă înghesuiala de la ieşire şi aglomeraţia din trafic. Deodată, se aud pocnete de artificii. Credem pentru câteva secunde că trupa s-a întors în scenă. Dar, nu! Erau pregătiţi şi pentru un public insistent. Aveau de rezervă un rând de artificii, pe care-l folosesc drept salut final. Imediat se aude muzică, dar în difuzoare. Concertul s-a terminat. Viaţa continuă.
Mă întreb dacă am să pot să ies cu maşina din parcarea în care am lăsat-o. Nu vorbesc cu nimeni. Încerc să păstrez bucuria pe care m-a făcut s-o simt acest concert la care m-am hotărât să vin în ultimul moment. Pentru că, am uitat să vă spun, nu eram fan Rolling Stones. Le cunoşteam muzica pentru că am lucrat mai mulţi ani la radio. Aveam impresia că Jagger este infatuat. M-a convins că nu. Este un artist care-şi respectă publicul. Pardon! Care-şi iubeşte publicul. Iubirea până la urmă înseamnă şi respect. Respectele mele, domnilor muzicieni! Vă mulţumesc! A fost o lecţie despre ce înseamnă cu adevărat să fii artist. If you can't get no satisfaction, try to give some!