Vladimir şi Tünde Găitan, sau soluţia cuplului mixt

În însîngeratul şi nesfîrşitul decembrie '89, unul dintre puţinele momente de normalitate şi speranţă a fost apariţia unui actor care pe micul ecran ne-a povestit îngrijorarea fetiţei lui care avea doar patru anişori atunci, Gloria, care se temea ca Moş Crăciun să nu cadă pradă ploii de gloanţe. Atunci descopeream de fapt o familie cum există doar într-o lume imaginară sau virtuală, cum e mai la modă acum. Tünde (Bobiţă, cum o alintă el) şi Vladimir Găitan (pe care oricînd îl asociem rolurilor din Reconstituirea, Ultima noapte de dragoste, Năpasta sau Întunecare) au cultul datinilor creştine şi un scenariu de viaţă ca în peliculele americane, cu care îţi place să-ţi petreci week-end-ul.

Rep: Cum a început totul?

Vladimir Găitan: A fost un coup de foudre. Eram la Arad şi făceam filmările de noapte din Pe aici nu se trece (1975, regia: Doru Năstase). Fusesem detaşat de la armată, eram elev militar, trebuia să raportez la garnizoană zilnic...

Tünde Găitan: Era cuminte şi frumos, spre deosebire de alţii pentru care aveam formula "Eu nu vorbeşte la tine că eşti golan". Stătea într-o zi pe terasa hotelului Astoria...

V.G.:... şi am zărit-o pe sub castani. Am întrebat doar atît: "Cine-i fiara?"(O splendidă blondă cu plete ca o Zînă - predestinat nume căci asta înseamnă Tünde în ungureşte - cu picioare lungi, talia fină şi zîmbet fermecător). Am aflat că ar fi iubita lui Vlad Rădescu. Foarte curînd a venit într-o zi să-l ia la ea acasă la masă şi ne-a invitat pînă la urmă pe toţi din echipă. Am trecut prin piaţă, de unde am cumpărat gladiole şi garoafe parfumate şi evident pepeni de Arad, pentru gazde. Odată ajuns în pragul uşii a urmat un sărut pătimaş. A trebuit evident să-l întreb pe Vlad cît de serioasă era această legătură. Mi-a răspuns detaşat că nu era nimic bătut în cuie. Între timp, la rîndul său are o nevastă minunată, actriţă, propusă chiar la un premiu la UNITER anul acesta.

Rep: Iar dv. aţi ajuns directorul Teatrului Nottara, pe care l-a condus şi el un timp. Destinele vi s-au intersectat mereu.

V.G.: Chiar am jucat pe scenă la un moment dat cu Mihaela (Rădescu) şi i-am făcut, în glumă, curte, povestindu-i despre întîmplarea noastră.

Rep: Să ne întoarcem în august 1974.

T.G.: Pe 2 august. Sărbătorim în fiecare an această dată.

V.G.: Cum spuneam, m-am îndrăgostit la prima vedere.

T.G.: De fapt ne întîlnisem cu un an înainte, în iarnă, la o premieră la Bucureşti, la cinema Scala, la Dincolo de nisipuri şi un prieten ne făcuse cunoştinţă, dar nu ne-am băgat prea tare în seamă.

Rep: Dar practic tot datorită cinematografiei a fost să vă întîlniţi. Şi după aceea cît de repede v-aţi căsătorit?

V.G.: De Crăciun. Totul în viaţă la noi se întîmplă în jurul Crăciunului, bune şi rele. Dar pînă atunci ea a plecat la Bucureşti ca să-şi dea o restanţă la facultate.

T.G.: La IEFS (Institutul de Educaţie Fizică şi Sport).

V.G.: Şi i-am oferit să stea la mine. Cînd am venit într-o zi, pe neaşteptate, am descoperit că în curte parcă se mutase "Bricul Mircea". Rufele mele fuseseră toate estetic întinse la uscat şi m-am gîndit că poate a venit mama din Bucovina. Cînd colo era totul opera ei. M-am întors la Arad şi m-am dus la părinţii ei şi i-am cerut mîna. Stăteau într-o casă superbă cu piscină (şi am promis că într-o bună zi vom avea şi noi una, ceea ce s-a întîmplat acum trei ani). În curte erau în padocuri trei cîini Saint Bernard, Cezar, Bella...

T.G.:...şi Peggy. O chema aşa pentru că avea botul mai negru şi semăna cu secretara lui Mannix, din serial.

Rep: Ce le-aţi dus viitorilor socri?

V.G.: Şampanie şi flori.

T.G.: Tuberoze. Mama nu uită nici acum. Tata a sunat la Bucureşti să mă întrebe dacă vreau şi eu să mă mărit. Am strigat extrem de încîntată AKAROK (VREAU)!!!

Rep: Şi aţi fixat data legalizării dragostei.

V.G.: Da. Pe 26 decembrie. Evident că totul s-a prelungit pînă la Anul Nou, aşa încît a durat practic cinci zile şi cinci nopţi şi au venit peste treizeci de prieteni din capitală. Pe 28 a fost cununia religioasă la Catedrala din Arad, numai că pe 27 am fost nevoit să vin neapărat la Bucureşti, unde trebuia să termin nişte filmări pentru regizorul Doru Năstase, scena balului ofiţerilor. Mi-a explicat că se termină anul calendaristic şi că nu mai putem amîna. Mi-a promis că mă voi întoarce cu vagonul de dormit, ca să recuperez din oboseală. Deşi mi-am pledat cauza, n-am reuşit să-l înduplec. Evident că a şi nins. La 11 ne aştepta părintele Galeriu, iar eu la 9 abia ajungeam în Arad. îmi amintesc şi acum că am dus-o în braţe pe mireasă pînă la colţ, pentru că strada era plină de nămeţi şi maşina n-a putut intra pînă la poartă. La întoarcere am procedat la fel.

Rep: Anul trecut v-aţi sărbătorit nunta de argint.

V.G.: Da, la Biserica Sfînta Cruce din Bucureşti.

Rep: Şi copiii?

T.G.: Au venit foarte greu. Cît am făcut pentatlon, nefiind condiţiile cerute pentru un asemenea sport de performanţă, ceva s-a întîmplat. Drept care la patru luni, devenite fatidice, pierdeam sarcina. Şase la rînd.

V.G.: Mai mult, de fiecare dată trebuia să dăm şi socoteală procuraturii şi am fost chemat la anchete, fiind acuzat că mereu a fost cîte un avort voit. Degeaba arătam la securitate actele care dovedeau că făcea un tratament special tocmai pentru a avea urmaşi. Nu vroiau să priceapă.

Rep: Lumea a uitat acest coşmar colectiv, din păcate. Şi totuşi pînă la urmă aveţi o pereche extrem de reuşită, pe Alexandru şi pe Gloria.

T.G.: Cînd să vină pe lume Alexandru a murit tăticul. M-am gîndit atunci că moartea dă viaţă. Gloria s-a născut abia în 1985.

Rep: Va urma vreunul dintre ei meseria tatălui?

V.G.: Alexandru este student la ASE. învaţă engleza pe brînci. Asta se cere acum. Poate Gloria...

Rep: Cine este mai sever cu copiii?

T.G.: Eu sunt "Titi Duru". Iar el este tatăl care îi răsfaţă întotdeauna peste măsură.

Rep: Nu v-a tentat niciodată să deveniţi actriţă? Aveaţi toate datele.

T.G.: Am dat probe, culmea, la "Ciprian Porumbescu". Dar apoi nu m-a mai tentat. Fratele meu este actor la Budapesta. Ceea ce însă încerc să fac e să păstrez legătura cu cît mai mulţi colegi de breaslă de-ai soţului meu, mai ales dintre cei care ies la pensie şi parcă îi uită toată lumea.

V.G.: Cît am fost director la Teatrul de Comedie întotdeauna cei care jucaseră acolo aveau invitaţii la premiere sau la spectacole. Mi se pare un minimum pe care îl puteam face pentru ei.

Rep: Să revenim la Crăciunul '89.

V.G.: Stăteam în Cotroceni şi se trăgea îngrozitor. Un glonţ a ajuns pînă şi în casă. Totuşi am împodobit pomul (care era nelipsit chiar şi pe vremea cînd tovarăşii îl făceau ostentativ după Naşterea Domnului) şi am liniştit-o pe Gloria spunîndu-i că Moş Crăciun vine sigur.

T.G.: Cînd erau copiii mai mici Moşul sosea chiar cu sania. Era o regie întreagă, sacul plin cu daruri şi magia de rigoare. În '89 îmi amintesc că primul lucru m-am dus şi am cumpărat nişte panglică cu tricolorul românesc şi am făcut trei mii de cocarde. Mai am cîteva în pod. Şi am spus: "Trebuie să ne pregătim. Acum va veni Regele nostru Mihai." În balcon pentru acele zile am pus încă din 23 decembrie o coroană de brad cu doliu pentru Timişoara.

V.G.: Am plecat la televiziune pentru că practic pentru noi actorii acolo era "locul de muncă". Între altele am făcut un apel să se întoarcă marii regizori în frunte cu Liviu Ciulei.

Rep: Ceea ce s-a şi întîmplat. Mergeţi de regulă cu toată familia la cinema?

T.G.: Cam o dată pe săptămînă. La Glendale sau la Hollywood Multiplex...

M-am gîndit atunci că poate în asta constă şi secretul echilibrului căsniciei lor. Nu e deloc o soluţie de lepădat. După ce am terminat interviul, se pregăteau să plece într-o vizită, eleganţi şi cu obiceiuri ca la casele mari de altă dată. Pregătiseră un buchet spectaculos de flori şi un cadou ambalat cu mare rafinament. Intuisem corect. Este într-adevăr o familie tare frumoasă. La începutul discuţiei ea încerca să mă asigure că se întîmplă destul de des în lumea actorilor. Din afară, noi vedem altfel lucrurile. Şi ne gîndim că probabil viaţa de artist e un fel de viaţă boemă, uneori rău înţeleasă. Sau poate excepţia confirmă regula. Oricum mă bucur că am putut afla şi altceva decît strict date despre o carieră. Şi sper să-i întîlnesc într-adevăr şi pe ceilalţi binecuvîntaţi de Dumnezeu.