Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Festivalul TIFF 2007

4-3-2 TIFF 6! - TIFF 2007


Dilema Veche, iulie 2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Am citit cu satisfacţie bilanţul celei de a şasea ediţii a Festivalului de Film Transilvania: 160 de filme din 30 de ţări, proiectate în 10 zile în 7 săli din două oraşe (Cluj şi Sibiu), peste 50.000 de spectatori, 150 de persoane în echipa festivalului, plus 150 de voluntari (cel din Spania era fantastic: vorbea româneşte şi dansa ţigăneşte), 500 de invitaţi... Wittgenstein spunea: "Numerele nu sînt fundamentale în matematică". Extind paradoxul (care este de altfel destul de elastic) şi spun că filmele nu sînt fundamentale pentru un festival precum cel de la Cluj, unde mai există petrecerile, conferinţele de presă, spectatorii "înrăiţi", dar şi cei ocazionali (un spectacol în sine), vedetele, programul dedicat tinerelor talente (Let's Go Digital) şi satisfacţia cinefililor, care le mulţumesc celor două persoane care au "inventat" acest festival: Tudor Giurgiu şi Mihai Chirilov (by the way: erau peste tot! Am ajuns la concluzia că aveau la Cluj vreo patru clone... Originalii nu puteau fi recunoscuţi...). În plus, Clujul mi s-a părut, în iunie, Capitala cinematografiei europene, deoarece a găzduit cel mai prestigios film românesc (şi probabil european) al anului, cîştigătorul premiului Palme d'Or la Cannes: 4 luni, 3 săptămîni şi 2 zile - Amintiri din Epoca de Aur, pe scurt 432.


Mîna lui Mungiu

Admir stilul lui Cristian Mungiu de mult, de cînd am văzut (la Roma) scurtmetrajul Mîna lui Paulista (scenariul acestui film poate fi citit în volumul 7 scenarii, publicat de Editura LiterNet.). Îmi plac luciditatea şi onestitatea lui intelectuală: ceea ce spune e ceea ce gîndeşte, în spatele comportamentului şi cuvintelor lui nu se ascund strategii de imagine. În calitate de Fan Number One în Italia, am urmărit cu sufletul la gură ceremonia de decernare a premiilor de la Cannes. Cînd preşedintele juriului, Stephen Frears, a spus 4 Months..., am urlat şi am încropit dansuri tribale prin casă, la Roma, mai ceva decît în seara în care Italia a cîştigat Cupa Mondială la fotbal. Numai că atunci urla toată lumea, acum - numai eu. Vecina de dedesubt a protestat cu vehemenţă. La Cluj, am văzut filmul cu teamă. E greu să judeci cu mintea limpede o operă de artă despre care ai citit în cîteva zile zeci de articole, în toate ziarele din lume. Dar 432 a reuşit să mă surprindă. A luat un premiu meritat şi toţi ar trebui să recunoască acest lucru şi să se bucure. Unii au spus că a fost un premiu politic... Personal, singurul Palme d'Or politic pe care mi-l amintesc recent a fost Fahrenheit 9/11 al lui Michael Moore, în 2004. S-a mai zis că românii au cîştigat la Cannes pentru că au intrat în Uniunea Europeană. Nu mi se pare că Polonia a cîştigat în 2004, şi îl mai aveau şi pe Papa Ioan Paul II la Vatican... Am mai ascultat (la Cluj) şi critici care şi-au făcut datoria şi au criticat filmul, ceea ce, sincer, mi se pare un abuz semantic. 432 e un film dureros de intens, un film anti-avort (cred eu) despre un avort ilegal, care pune întrebări la care trebuie să cauţi răspunsuri în adîncul propriei conştiinţe. Mungiu îşi "mişcă" personajele cu dragoste şi cu cruzime, în mod ireproşabil, în interiorul unui cadru intimist, un spaţiu al sufletului şi al solidarităţii feminine. Eu, care am trăit în "Epoca de Aur", am avut două experienţe de acest gen, acum 27 de ani, cu două prietene. Înţeleg deci raportul exclusivist care se creează între Otilia şi Găbiţa. Nu ştiu alţii, dar eu am experimentat aşa ceva numai în anii studenţiei... Mungiu nu-ţi lasă nici o pauză de respiraţie în acest film care "curge" inexorabil, ca un thriller. Încă de la început, pe culoarele strîmte ale căminului studenţesc, am văzut-o pe Otilia ca pe un izvor de apă proaspătă care "sapă" în sol sterp un tunel vital. Am intuit în film existenţa mai multor episoade, care prind viaţă în spaţii înguste: căminul, camera de hotel, sufrageria casei logodnicului Otiliei, ghena în care este aruncat avortonul, restaurantul din scena finală. Spaţii lipsite de orizont, anxioase, care reproduc pîntecele în care trăieşte fetusul destinat să moară în faţa ochilor noştri, în una dintre imaginile cinematografice cele mai puternice pe care le-am văzut vreodată. Am încercat să număr secundele imens de lungi în care vedem fătul (băiat? fată?): sînt 13 (cred), suficiente pentru a-i da un nume, a-i spune adio, a plînge pentru viitorul lui neînceput.

Mungiu demonstrează în 432 că modernitatea ultimă poate fi regia unui film de autor, care înseamnă şi şlefuirea talentului actorilor. E genială ideea de a face un film despre un avort clandestin, în care personajul principal este prietena celei care avortează. Anamaria Marinca o interpretează pe Otilia în mod exemplar. Cum spunea Sir Laurence Olivier, "ca o actriţă care îşi face meseria". Anamaria are acel chip plăsmuit anume pentru cinema. Dacă treci în grabă pe stradă, privirea îţi poate aluneca fără consecinţe pe o astfel de faţă, dar pe ecran, imposibil! Iar Vlad Ivanov (l-am văzut la Cluj: persoană fascinantă!) interpretează, cu gesturi de mare actor, unul dintre cele mai respingătoare personaje din cinematografia noastră, Domnul Bebe, un "vilain" scos parcă din romanele englezeşti din secolul al XIX-lea. Pe Ivanov l-am pus pe lista personală a celor mai interesanţi actori europeni, imediat după Javier Bardem şi Moritz Bleibtreu.


432: Un alt punct de vedere

În Italia, filmul lui Mungiu va intra pe ecrane pe 24 august 2007. Dar la Roma a fost prezentat deja de două ori, în iunie, în cadrul manifestării "Cannes la Roma". "Şocant", "excelent", "devastator" au fost primele comentarii ale norocoşilor care au reuşit să-l vadă (cozile erau neobişnuit de lungi; mulţi români nu au putut intra în sală). Unul dintre norocoşi a fost criticul de film Luca Ragazzi (colaborator al revistei Re:publik). L-am întrebat ce crede despre 432: "Cel mai mult mi-a plăcut rigoarea regizorală. Mungiu «elimină» mult şi nu «adaugă» nimic. Chiar şi opţiunea curajoasă de a ne arăta fetusul apare necesară şi onestă. Nu este un film despre un avort ilegal, ci despre cum trebuie să învăţăm să acceptăm dureroasele umiliri la care viaţa ne supune în fiecare zi. Mă tem însă că în Italia, ţară catolică, filmul va fi instrumentalizat de cei care îl vor vedea ca pe un manifest împotriva avortului, sau de cei care susţin necesitatea utilizării pilulei RU486, care provoacă avortul farmacologic, pentru ca femeile să nu trăiască experienţe dureroase, ca în 432. Cunoscînd semidoctismul italienilor, nu ştiu dacă filmul va avea un mare succes de public. Ştiu numai că mie mi-a provocat o durere sufocantă", a răspuns Luca.

Prea bun pentru un public atît de superficial? Vom vedea... Italia este o ţară imprevizibilă. Am învăţat să nu exclud surprizele.

Roma, iunie 2007



 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2007


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Dana Enulescu


Alte articole

 Aventuri în irealitatea imediată - TIFF 2007, Iulia David
 Manipularea controversei - Manufacturing Dissent: Uncovering Michael Moore, Carmen Mezincescu
 Suspans pe monitor - Red Road, Carmen Mezincescu
 Ex Drummer la TIFF 2007, Carmen Mezincescu
 Palme d'Or în deschidere la TIFF, Carmen Mezincescu
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2007


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer