Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Interviu Mihai Măniuţiu - Regia este o meserie în care trebuie sa îmbătrîneşti ca să fii


Litere, Arte & Idei, martie 2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Dan C. Mihăilescu: Totul există pentru a deveni carte. Aboutir a un livre, cum spune poetul. Putem spune, Mihai Măniuţiu, că odată devenit subiect de monografie te-ai desăvîrşit, eşti, cum să zic, împărat? Sau "împăiat"! După albumul monografic al Ciprianei Petre-Mateescu, intitulat scurt Măniuţiu, nu prea mai ai de ales. Poţi ori să prezidezi ani de-a rîndul jurii în festivaluri, ori să-ţi scrii liniştit memoriile. Sau să tot iei la premii de excelenţă pînă la adînci bătrîneţi. Cum te simţi ca semi-clasicizat? Ai fost în vale, apoi din vîrf în vîrf. Acum te odihneşti "pe platou"?
Mihai Măniuţiu: Iubesc foarte tare un titlu al lui Augustin: Retractationes. Adică nu cred nici un moment că o să mă ameninţe "platoul". Poate platoul uman - felurite singurătăţi şi aşa mai departe. Dar în ceea ce fac n-o să mă ameninţe platoul, pentru că eu trăiesc - cînd trăiesc cu adevărat - în regim de plăcere. Şi una din marile mele plăceri este să retractez şi să mă neg. Valéry spune că ne naştem mai mulţi şi murim unul singur. Eu zic altfel: m-am născut unul şi vreau să fiu mai mulţi. Şi-atunci, tot ce fac e "ca să nu fiu unul singur".

D.C.M: Trilogia dublului se intitula somptuosul album Măniuţiu conceput în 1997 de Cipriana Petre. Simţi înăuntrul tău mai multe persoane, mai multe personalităţi?
M.M.: Da, simt că nu există doar un dublu, ci există dubli şi că eu intru în joaca lor şi uneori devin jucăria lor şi asta îmi place. Încerc să-i provoc, prin ceea ce fac, prin aceste retractationes, prin aceste autonegări. Dacă ele nu sunt destul de radicale, destul de subtile, atunci provocarea nu îmi reuşeşte şi există într-adevăr riscul platoului, riscul să ajungi într-un punct şi de acolo să înaintezi doar aparent, pentru că mişcarea ar fi numai a decorului din jurul tău.

D.C.M: Mulţii tăi duşmani, dar şi cîţiva dintre admiratorii tăi, susţin că eşti într-un moment de răscruce. Într-o buclă, într-un soi de golf biografic. Lumea zice că ai avut o supraproductivitate, între 1993 - care, zic eu, a fost anul primului vîrf în cariera ta, cu Richard al III-lea - şi 1999, cînd a fost Frankenstein. Au fost şase ani de vîrf continuu şi o supramediatizare, care a născut reacţii de respingere, cum se întîmplă de obicei la noi, unde valorile trebuie trase veşnic în jos. Cipriana Petre observă că pînă în 1989 formele tale regizorale erau dominate de claustru, închidere şi apăsare. După '90, acest joc între eros-thanatos-putere, care a trecut în faţă, nu pare totuşi să fi deschis claustrarea. Te-ai auto-provocat? Ai primit provocări din exterior?
M.M.: Sunt foarte multe întrebări în întrebarea ta. Realitatea înseamnă întotdeauna nişte oameni şi de aceea are darul de a provoca. Nu am vrut cu nici un chip să fac Richard al III-lea. Eu voiam un Eugen Ionescu, în continuarea Lecţiei. Iată deci provocarea realităţii, venită prin Alexandru Dabija, directorul de atunci al Odeonului, care a spus: faci Shakespeare sau nimic, intuiesc că asta trebuie să faci. Am cerut mai întîi timp de gîndire. Aveam un vechi proiect, abandonat, cu Iureş, era chiar Richard al III-lea. "Nu o să ai mijloacele să faci acest spectacol" - i-am spus lui Dabija. Să nu uităm că eram abia prin '92-'93, cînd teatrele nici nu prea aveau mijloace şi nici nu erau prea curajoase. I-am mai spus că am nevoie de 20-30 de studenţi şi ca teatrul să fie închis două luni. I-am pus deci, condiţii imposibile, pentru că voiam să fac altceva. A acceptat şi a rezultat Richard al III-lea. Mi-a pus practic la dispoziţie cam trei clase de la actorie şi, în perioada aceea, s-a jucat la minimum la Odeon, ca să pot avea condiţii să lucrez.

D.C.M: Cine sunt cei dinăuntrul tău? Există un prozator degustător de cruzimi fantaste şi estetizante, un extraordinar diriguitor de mulţimi, un coregraf uşor morbid, un "om secret", un Proteus baroc... şi mai ce?
M.M.: Mi-e frică să definesc dublul, pentru că se supără. Dar în ultimul meu volum există Scardanelli şi Ghiara. Unii zic că sunt mai mult primul, alţii - al doilea. Cert este că astea sunt himerele mele favorite, pînă acum. În ele mă regăsesc foarte tare. Dar, ca să revin puţin la ce întrebai, cred că bucla de care vorbeai e, într-un sens, reală. De pildă, regia coregrafică. Asta înseamnă să faci un scenariu şi să dai substanţă ideatică, emoţională, pentru a te retrage apoi şi a lăsa coregraful în prim plan. E o formă de retractare, de autonegare şi de repunere în condiţie a mea. Am făcut un spectacol sub acest unghi radical - Uitarea / L'oubli. Acolo, rolul meu pare, pentru un nehîrşit al meseriei, aproape inexistent. În realitate, acea echipă a fost premeditată de mine, acei oameni au fost puşi în conjuncţie prin proiectul meu şi asta e un act regizoral. Apoi, un an şi jumătate nu am mai montat nimic. Am făcut doar proiecte în cap şi pe hîrtie. Am încercat să-mi termin cărţile pe care le aveam începute.

D.C.M: A fost o pauză deliberată?
M.M.: Îmi doream demult un asemenea interval, dar nu e mai puţin adevărat că nu a venit nici o propunere, aşa că am considerat că e un semn al destinului.

D.C.M: În ce măsură recurgerea asta tot mai puternică la teatrul-dans nu este şi un răspuns la cerinţa postmodernă de trans-etnicitate a actului teatral? Văd că peste tot începe să domine cu o autoritate tot mai violentă ideea noului limbaj corporal, care să fie în ton cu istoria trans-etnică, în ton cu integraţionismul european - un fel de negare a rădăcinilor, a identităţilor, în acelaşi timp melanj între genuri. Este o provocare a realităţii sau o tactică? Uitarea, de pildă, se poate juca pe orice paralelă geografică...
M.M.: E mult mai simplu. A fost pur şi simplu dorinţa de a cunoaşte o zonă care-mi era mult mai puţin familiară - zona coregrafică - şi nişte oameni la care ţineam - Vava Ştefănescu şi Sylvain Groud - pe care să-i pun nu numai în condiţia de coregrafi, dar şi de dansatori ai coregrafiilor lor. Deci a fost încă un joc, care s-ar putea să mai continue o dată, dar nu de zece ori. Cît puteam eu să merg cu cunoaşterea, învăţînd în acelaşi timp în această zonă a coregrafiei, am mers. Nu cred că pot să merg mult mai departe. Încercînd deci să fiu profesionist în tot ce fac, cred că am avut atît cît puteam să am.

D.C.M: Bun, dar în mai toate spectacolele tale au existat dintotdeauna mişcarea de tip ritualic, sacrificial, elemente de hieratism, ca şi un fel de coregrafie a terorii...
M.M.: Eu cred că funcţia teatrului este exorcistică şi terapeutică. Cel puţin pentru mine. Dacă asta trece rampa, devine astfel şi pentru spectator. Fac lucrurile astea pentru că ele mă duc pe mine la actul curăţării. Pentru că e repetitiv, asta poate să ducă la manieră, dar asta e.

D.C.M: Da, unii critici te-au acuzat de manierizare. Eu unul nu cred în asta şi îmi amintesc de Cioran, căruia i s-a adus acelaşi reproş, fiind întrebat dacă n-ar vrea să schimbe "tonul", ca să zic aşa. "Dragă - a răspuns el - închipuie-ţi un Cioran optimist. Fie şi pentru o oră! Nu e aberant?"
M.M.: Eu cred că e doar o problemă de intensitate. Nu de registru. Artă e ceea ce ce este foarte concentrat şi se deosebeşte de viaţa de zi cu zi. Şi atunci, ce caut în primul rînd sunt deci intensitatea şi concentrarea. Cred că asta poate să dea un "stil" - deşi nu sunt deloc obsedat de a avea un stil personal. Dar dacă stilul ar însemna intensitate şi concentrare, acesta aş vrea să fie stilul meu.

D.C.M: S-a vorbit mereu de o generaţie a voastră. Cît te mai simţi solidar cu cei de care eşti de obicei alăturat? Cît crezi că a fost făcătură socio-estetică şi cît a fost pur şi simplu afinitate umană între tine, Alexandru Darie, Dabija, Galgoţiu...
M.M.: Probabil că e în aerul timpului ceva care uneşte o anumită generaţie. Dar în nici un caz nu a existat vreodată un manifest comun, ideatic şi metafizic. Dacă am simţit nevoia să fim cu adevărat împreună, ar fi rezultat cu siguranţă un manifest al generaţiei. Cred că e mai degrabă o construcţie şi, treptat, se vede cît de diferiţi suntem.

D.C.M: Cum ai ajuns la Pescuitorii de perle?
M.M.: Ca nouăzeci la sută din regizorii lumii. Adică am primit propunerea să fac asta. După o meditaţie destul de tulburată, pentru că nu am rezonat din prima clipă la muzică (după care m-am îndrăgostit rapid de ea), am acceptat. Apoi, era un joc nou! Mi-a plăcut, pentru că într-o asemenea întreprindere există foarte multe rigori şi am reuşit să fiu amuzat de constrîngeri. Pentru mine, acesta e secretul.

D.C.M: Ai şi o altă legătură cu opera?
M.M.: Ei da, mama a fost coristă la Opera Română, timp de 35 de ani. Cînd n-avea cu cine să mă lase, mă punea în loja artiştilor, aşa că am avut parte de circa o sută de Aide, o sută de Tosca, o sută de Lakmé şi aşa mai departe.

D.C.M: Critica dramatică şi jurnaliştii par preocupaţi de a produce - mai corect spus: de a impune atenţiei - o nouă serie de regizori. Cît eşti de familiarizat cu acest "nou val" reprezentat de nume ca Radu Macrinici, Radu Afrim, Teodora Herghelegiu, Nona Ciobanu, noi dramaturgi, experimente etc. E un epigonism european disperat sau şi ceva miez?
M.M.: Despre colegi numai bine - spune un principiu pe care unii îl consideră ipocrit. Ei îşi caută drumul, ceea ce e firesc. Pe de altă parte, aceasta este o meserie în care trebuie să îmbătrîneşti ca să fii. Sigur că pot exista revelaţii - regizori, producţii extraordinare la douăzeci şi ceva de ani. Se întîmplă. Dar cred că regula meseriei este totuşi vîrsta, pentru că e o meserie de putere, de răbdare, trebuie să convingi cu persoana ta, cu ceea ce eşti, cu experienţa ta. Trebuie să ai ce să dai. Wajda zicea că trebuie să ai totul de vînzare. Ca totul să fie de vînzare, trebuie să ai destul de mult, logic. Regizorul este arheologul unui limbaj viitor. Ca orice arheologie, asta cere timp. Kantor a arheologizat o viaţă întreagă şi a descoperit limbajul cu adevărat după 60 de ani.

D.C.M: În ce te priveşte, poţi numi un mentor între marii regizori ai lumii?
M.M.: Ca să pot spune asta, ar fi trebuit să şi văd spectacolele lor, nu doar să citesc despre ele şi să mi le închipui. În perioada în care m-am format, nu puteam face mai mult de atît. Odată, George Banu a făcut un colocviu despre Grotowski, aici la Bucureşti. Am vorbit despre percepţia pe care am avut-o prin cărţi asupra spectacolelor lui, despre ce îmi imaginam eu citind: era, evident, cu totul altceva decît am văzut ulterior. "Cred c-am avut o experienţă fericită" - am spus atunci, pentru că, într-adevăr, în perioada de formare e mai important să visezi despre un spectacol decît să-l vezi. Sunt regizori nenorociţi de faptul că nu mai pot ieşi din tiparul unui spectacol pe care l-au văzut şi care i-a marcat, fiind încă prea fragezi.

D.C.M: Prietenia ta cu Marcel Iureş face demult parte din "mitologia" breslei. A existat, mai nou, un conflict între tine şi Marcel Iureş legat de Teatrul Act? Eu am spus că, dacă şi voi doi vă rupeţi, nu-mi mai rămîn, ca reper de prietenie, decît Liiceanu şi Pleşu.
M.M.: Omeneşte, nu e nici o problemă. Acum o săptămînă am băut o bere împreună şi am vorbit despre cîte-n lună şi în stele, mai ale despre cariera lui hollywoodiană, unde Marcel nu mai e "un actor din est" şi atît. Pentru un actor român e foarte mult. În ce priveşte Teatrul Act şi faptul că, momentan, nu lucrăm împreună: eu am dorit o altă orientare a teatrului decît cea pe care o are acum şi am decis să mă retrag, Marcel fiind preşedintele fundaţiei şi eu directorul teatrului. Nu cred în conducerea bicefală. Marcel are o apetenţă pentru story, pentru piesele cu intrigă bine definită, cu caractere bine definite. Eu fac, în ultima vreme, mai degrabă o deconstrucţie a story-ului. Am realizat deci că omul cu care am lucrat enorm, prin care m-am format şi care s-a format prin mine, simte nevoia să facă ceva cu totul diferit decît doresc eu să creez. De aceea am convenit că cel mai bine este să luăm o pauză, pentru că e păcat ca atîtea lucruri care s-au făcut bine să se termine, ca în Romînia, în conflict. Era evident că ar fi urmat un conflict şi acea oroare: care pe care, care e mai tare. Niciunul nu e mai tare decît celălalt! Nu avem de ce să dezgropăm, pentru o problemă strict estetică şi de căutare, securea războiului. El face film tocmai pentru că acolo e story, în timp ce eu caut lucruri cît mai îndepărtate de asta. Vezi L'oubli, vezi Pescuitorii de perle...

D.C.M: Apropo de deconstrucţia story-ului: unde se mai poate merge în direcţia asta? Spre scena goală? Fără actor?
M.M.: S-ar putea să nu se meargă niciunde, dar, dacă asta are intensitate şi concentrare, vorbeşte şi este exorcistic - atunci, da, poate se descoperă ceva nou. Marcel crede că poate descoperi acest "nou" mergînd pe un drum mai "clasic", în timp ce eu am simţit nevoia unei avangarde tîrzii, pentru a încerca să mă redefinesc din afară. Deci nu e vorba de un conflict, ci tocmai de evitarea conflictului.

D.C.M: Opţiunea asta te aruncă însă în stare de minoritate!
M.M.: Minoritate? Da, teatrul e un fenomen din ce în ce mai minoritar. Că acea minoritate este formată din elite sau nu - asta este de domeniul studiului sociologic. Dar e un fenomen minoritar. În România, un spectacol de maxim succes are douăzeci - douăzeci şi cinci de mii de spectatori. Un film are, probabil, numai în prima săptămînă numărul ăsta.

D.C.M: Cît de singur te simţi? Ca scriitor, ca om de teatru, ca "elitar", ca "minoritar"...
M.M.: Atîta timp cît simt că sunt în joc, fie că sunt jucărie sau că mă joc, nu am nici un sentiment de singurătate. Dacă ies din joc, da, mă simt singur. Deci jocul condiţionează sentimentul.

D.C.M: Te simţi vreodată de prisos?
M.M.: Dacă m-aş simţi de prisos, ieşit din joc, cu siguranţă că m-aş retrage pe malul unui lac unde să am în faţă singurul munte sfînt din România: Ceahlăul. M-aş retrage acolo, unde am o căbănuţă. Dar nu simt deloc nevoia să fac asta deocamdată. Simt uneori nevoia să stau două săptămîni şi să înot în lac. Eu sunt un om al oraşului, îmi plac marile oraşe, nu sunt deloc agorafob, mă simt bine unde e multă lume, circulaţie.

D.C.M: Spectacolele tale par să spună altceva...
M.M.: Probabil, dar ţi-aş răspunde aşa: mie îmi place să mă plimb într-un parc plin de lume. Un parc pustiu îmi trezeşte deja dorinţa de a face teatru.

D.C.M: Te gîndeşti să faci film?
M.M.: Foarte vag. La noi condiţiile de aşteptare şi de timp sunt surmenante. Sunt un om de aproape cincizeci de ani, nu ştiu dacă, făcînd film de aici în cîţiva ani, în prag de 60 de ani o să mai am putere să încep.

D.C.M: Bun. Eu închid reportofonul ăsta, că ne agasează pe amîndoi.
M.M.: Te cred. Era şi timpul să mai stăm şi noi de vorbă. Cînd veniţi şi voi la Cluj?



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer